prefer sa folosesc "talent" in loc de "geniu"

acuma io as vrea sa vorbim putin de chestia asta cu genialitatea, chiar ma intereseaza subiectul.

sa-i luam pe compozitorii de muzica clasica: chiar daca nu au avut geniul sa-si negocieze primul salariu de un milion, spunem despre ei ca asa, in mare, is genii. numai ca se intampla aceeasi poveste ca si cu chaplin: x zice ca chaplin si mozart sunt genii, dar se uita la "numai iubirea" si-l asculta pe gutza. acuma stiu, desigur, ca x a preluat ideea de la oameni importanti, despre care se presupune ca-s competenti.

numai ca mie mi se pare ca aproape nici un geniu nu rezista scurgerii timpului, asa ca gasesc mai potrivita eticheta de "genii ai timpului lor". pentru ca daca tii mortis sa il consideri genial pe unul care a pictat o natura moarta pe peretii pesterii proprietate personala, cu cateva mii de ani in urma, risti sa creezi o turma de monstrii snobi care-i ridica statuie si se extaziaza pana la dementa in fata ei, in timp ce in cafeneaua de peste drum cativa pictori buni impart o jumatate de bere, asezati cu fundurile pe tablourile lor minunate pentru care inca nu au gasit ochi interesati.

este foarte interesant cum, atunci cand unu si altul se-apuca sa faca topuri cu filmele/actori sai preferati nici nu-i trece prin cap sa aminteasca de chaplin, dar cand cineva-i subliniaza genialitatea, cetatenii fac front comun.

e ca si cum ati zice: "mda, eminescu e un geniu, da mie-mi place mai mult paunescu."

in plus, daca cineva indrazneste sa spuna despre eminescu ca e doar un poet talentat, e cu siguranta un incult, poate chiar soldat in legiunea straina. da, da asta trebuie sa fie, un soldat in legiunea straina!

nici un geniu nu rezista psihologizarii; idolul e mare atata timp cat ignori niste legi fundamentale ale psihicului uman - asta in cazul in care vorbim de oameni, desigur. orgoliul, un afect atat de banal, este motorul fara de care nimeni nu ar misca nici un deget in directia celebritatii.

asta nu scade cu nimic meritul artistului, dar meritul asta, daca nu ar fi speculat de catre mass-media si nu ar veni in intampinarea nevoilor si prejudecatilor noastre, nu ar ajunge niciodata sa creeze un monstru sacru.

deci: omul orgolis vrea sa straluceasca prin ceea ce face, de aceea se straduieste sa o faca cat mai bine, mass-media, prin ratiunea ei de a fi alimenteaza orgoliul persoanei respective iar noi, dintr-o nevoie disperata de a crede ca exista altceva mai bun si mai pur decat mizeria umana cea de toate zilele, preluam si amplificam mitul.

toata lumea e multumita si traieste fericita pana la adanci batraneti.

acuma n-as vrea sa-mi insusesc o psihologie de genul "unul impotriva tuturor" si sa-mi apar ideea pana-n panzele albe, da nu ma convinge nimeni ca chaplin, de exemplu, a fost un geniu. perfectionismul ne vorbeste despre un om muncitor, faptul ca lumea-l aplauda si dupa zeci de ani de la moarte iarasi nu-mi spune nimic, che guevara inca mai este si el aclamat de catre popor, iar faptul ca-si scria, regiza si juca singur filmele iarasi nu-i ceva iesit din comun.

ca a fost primul care a facut asta? sa nu uitam, totusi, ca s-a nascut inaintea cinematografului.

sunt o multime de actori teribil de talentati, sensibili, expresivi, in fond asta-i meseria lor, din asta-si castiga painea. am vazut recent "about schmidt" si pot spune ca nicholson a facut un rol mare.

nu mi-s eu expert in fotbal, da parca "regele" ramane tot pele, desi banuiesc ca sute de jucatori contemporani l-ar trimite dupa tigari din doua miscari.

asa merg lucrurile: se naste o legenda care-i propagata din generatie in generatie pana ajunge mit. iar miturile sunt sacre.

cetateanul pe jumatate politicos

longueuil, 14:32, intrarea in "loblaws". subiectul: un individ exagerat de politicos, un gentelman desavarsit. ii tine usa unei doamne, se ofera chiar sa o ajute sa-si care plasele pana la masina,  plin de solicitudine, e totul numai un zambet. ia te uita, imi zic, inca cativa domni dintr-astia si nu mai indrazneste nimeni sa ne declare razboi, caci o sa fim asa de politicosi incat o sa le fie jena dusmanilor sa ne invadeze fara sa se descalte la intrare.

longueuil, ora 14: 46, casieria loblaws. acelasi domn ajunge la casa, chiar inaintea mea. ii da un branci unei adolescente care ajunsese la casa in acelasi timp cu el si o intreaba, rastit, daca nu cumva e oarba. ajunge in fata. vanzatoarea, foarte amabila, ii multumeste pentru cumparaturi si ii doreste o zi buna. cetateanul se uita sictirit la ea si nu catadicseste sa deschida gura, ocupata cu o grimasa, de altfel.

acuma ce sa zic, si-o fi epuizat omul rezerva de politete pe ziua respectiva. sau poate o fi facut scoala de bune maniere la fara frecventa.

raperul. munca in constructii

tocmai m-am facut prieten pe facebook cu fratii botoman, chestie care mi-a amintit de vremurile in care lucram cu ei in constructii.
era spre sfarsitul anilor '90, taximetria mergea prost, militienii ne hartuiau mereu, ma saturasem sa le tot cumpar tigari, cafele, sucuri si cadouri pentru neveste din banii mei care si-asa nu era prea multi, sa ma fac agent imobiliar, comercial sau bodyguard nu prea aveam chef si cam astea erau toate optiunile in materie de job la vremea aia.

asa ca am acceptat propunerea lui bogdan, sa lucrez cu ei la amenajari interioare. bogdan era agent imobiliar, iar frate-su emil bricoleur, genul de om care se pricepe la toate. bogdan facea rost de lucrari, propunandu-le clientilor serviciile lu' frac'su, iar eu eram salahor, alaturi de emil si inca vreo trei cioclasi.

nu imi mai amintesc decat de doi dintre cioclasi respectivi. unul raper, baiat de cartier, cu gasca, scosese o melodie cu lupta pentru supravietuire in cartieru tractoru si pericolele care te pandesc la orice pas. ascultandu-l, ai fi zis ca sansele de supravietuire in cartier is mai mici ca-n mogadishu. in realitate, singurul pericol real era sa dea peste tine o masina fara frane, caci pe vremea aia uzinele falimentasera si nu mai avea cine sa le toarne placute de frana la brasoveni.

raperul ar fi fost foarte de treaba daca nu s-ar fi straduit din rasputeri sa se dea dur, caci nu-i statea in fire, eram mai degraba o personalitate de genul taurul ferdinand. cosmarul lui era sa se afle in cartier ca lucreaza, asta ar fi insemnat sfarsitul carierei, caci ce fel de baiat de cartier e ala care semneaza condica la serviciu?!? asa ca ne-a avertizat, foarte serios, ca o sa vina cu gasca si o sa ne bata de ne sar capacele daca spunem cuiva ca lucreaza. parca-l chema octavian, sau asa ceva. scuze, octavian, uite, acuma o sa afle toata lumea ca lucrai.*

despre celalalt, florin, imi amintesc pentru ca, din cauza lui, am ratat o partida de sex cu o clienta. poveste lunga si penibila, de care nu vreau sa ma ocup acuma.

prima lucrare, zugravitul unui apartament, a fost un fiasco total. ne-a luat de trei ori mai mult timp decat conveniseram cu clienta, a costat-o de doua ori mai mult si a iesit absolut oribil. asa ca nu e de mirare ca femeia nu a vrut sa ne plateasca. la faza asta, cioclasul si-a jucat rolul de individ violent si a speriat-o pe saraca femeie, care ne-a platit numai ca sa ne vada plecati.



* calmeaza-te, e doar o gluma, nu-mi citeste nimeni blogul in afara de mine si nevasta-mea, cand vrea sa se convinga ca n-am amanta despre care sa povestesc aici :D

tarnacopul. la un pas de moarte

au mai urmat cateva lucrari care au iesit nesatisfacator inspre dezastruos, dupa care lucrarea cea mare, cu care mi-am incheiat, pentru totdeauna, "cariera" in constructii.
un individ vroia sa transforme apartamentul sau de la parter intr-o farmacie. asa ca am spart peretele blocului - da, prin anii '90 puteai sa faci chestia asta :D - si ne-am apucat sa construim un fel de balcon, de fapt o camera in plus la apartamentul respectiv. emil se ocupa de pus gresie si faianta in baie. a pus-o de trei ori si tot de trei ori proprietarul i-a cerut s-o scoata, caci ii iesea mereu stramb. a patra oara, a fost nevoie de talentul de actor al raperului ca sa il convingem pe proprietar ca parca gresia si faianta nu-i chiar asa de stramba. eu nu am apucat sfarsitul la lucrarea aia, dar am fost destul de aproape de sfarsitul propriu si personal.

lucram afara, sapam cu tarnacopul fundatia la balcon. in fata geamului, era un gard mic, cu o sina de metal pe post de balustrada, gardul ala trebuia indepartat, ca sa putem mari balconul cat ne cerea proprietarul. unul dintre cioclasi se ocupa cu zmulsul gardului din pamant. intr-un tarziu reuseste si ce-i trece lui prin cap? de ce sa mai care balustrada aia de metal cand poate sa o arunce. si o arunca inspre mine. eu, in timul asta, izbeam cu tarnacopul de zor, cu privirea in pamant. si chiar cand izbeam mai cu sete, bucata de metal aterizeaza exact sub unealta mea. tarnacopul imi zboara din mana si ma izbeste exact, dar exact in moalele capului.

de constient eram constient, dar nu prea mai vedeam mare lucru, sangele imi siroia din cap de parca as fi stat sub dus. toata lumea panicata, eu doar putin nedumerit, inca nu intelegeam ce se intamplase. in sfarsit, nevasta proprietarului, farmacista, vine cu un tampon urias si imi zice sa il tin apasat tare si sa ma duc urgent la spital. ok, zic. ma duc pana in statia de taxi - cand ma vedeau rosu din cap pana-n picioare, lasand o dara de sange in urma mea, taximetristii se incuiau in masini. am fost nevoit sa iau autobuzul. am calatorit foarte confortabil, eram singur in partea din spate a autobuzului, in timp ce in partea din fata se inghesuiau calatorii ca sardelele.

abia la spital m-am speriat cumplit, sa-mi stea inima-n loc. caci mi-a fost dat sa asist la un dialog de-a dreptul horror. am fost bagat de urgenta in sala de operatie. aici, ca la balamuc. avusese loc un accident de masina si era plina sala de raniti care sangerau abundent. medicii erau toti ocupati. cineva intreaba, aratandu-ma cu degetul: "cine il coase pe domnul?" la care o minora - ma rog, asa arata - se ofera: "il cos eu!" "bine", zice doctorul, "da-i bataie, oricum trebuie sa inveti si tu cum se face!"

am supravietuit. spre mirarea mea, fata respectiva a facut o treaba de nota 10, incepand de la anestezie pana la cusatura propriu zisa. intr-un fel e de inteles, fiind prima oara si-o fi dat silinta sa iasa cat ma bine. acuma port plete, ca sa nu mi se vada gaura din cap :D

din ziua aia am renuntat pentru totdeauna la munca fizica, caci am constatat ca-mi da batai de cap.

liberté, égalité, pedofilié!

cu cativa ani in urma, zaceam la o masa intr-un restaurant si-mi citeam ziaru. citeam un articol in care era vorba despre un pedofil ce tocmai isi ispasise pedeapsa si fusese primit intr-un centru de readaptare, iar locuitorii din zona, suparati ca ala se uita la copii cand trecea pe langa parc, s-au pus pe protestat pana ce s-au vazut nevoiti angajatii organismului respectiv sa il mute intr-un alt centru, sub o identitate falsa.

tot cam prin vremea aia, erau in voga discutiile despre capcanele intinse posibililor pedofili. reporteri care se dadeau drept fete de 14 ani si acceptau sa se intalneasca cu indivizi cunoscuti pe net. odata individul respectiv ajuns la locul intalnirii, se trezea inconjurat de militieni, acuzat de tentativa de pedofilie si primea undeva intre 5-10 ani de inchisoare. in perioada aia se dicuta in presa locala despre problema asta mai mult decat despre soarta limbii franceze.

ideea e ca am ramas cu impresia ca aici, in canada, daca mergi pe aceeasi parte a strazii cu un copil risti sa te trezesti acuzat de pedofilie. booooon. dupa ce termin de citit, ma ridic si ma indrept inspre buda, ca tot omul la capatul unei cafele. in timp ce ma usuram lipsit de griji, dintr-o cabina iese un baietel cu pantalonii desfacuti si vine inspre mine cerandu-mi sa il ajut sa isi incheie nasturii. sa dau in apoplexie, nu alta. a fost pentru prima data in viata mea cand am fost la un pas sa ma pis pe mine, atat de repede m-am incheiat si am taiat-o de-acolo.

satul de povesti din armata

ma macina un gand: daca n-am facut armata nu-s barbat?
dar daca am facut-o de doua ori, sunt de doua ori mai barbat?
dar daca ramaneam in armata, eram macho?
si daca nu exista armata, mai avea ce povesti juma' din populatia de sex masculin a globului?

il intrebati, va rog, pe majuru' vostru?

eu, in pozitie de drepti, dar totusi culcat.

naie vs aro

de fapt, m-am razgandit. nu o sa povestesc ce am facut acolo, nu de alta, dar nu am facut absolut nimic iesit din comun, am facut cam ce fac toti tinerii cand se vad la mare. cu singura deosebire ca dupa cateva zile am ramas fara absolut nici un ban si l-am trimis pe george (care avea abonament gratuit pe tren) pe la casile noastre, sa ne faca rost de ceva marafeti si ceva de-ale gurii, ca in ultimele doua zile ne hraniseram numai cu corcoduse, porumb copt, pepeni si rom. am respirat putin usurati dupa ce a plecat. sa nu se inteleaga gresit, george e un tip de nota 10 si un prieten de isprava, dar in perioada aia tocmai trecea printr-o criza serioasa, ceva nu mergea rotund in relatia sa cu tipa pe care o iubea si era deprimat.

s-a intors, ne-am ospatat, am cheltuit si banii cu care venise si hai sa ne intoarcem acasa. am plecat tot noaptea. nu vroiam sa pierdem ultima zi de mare si, pe de alta parte, puteam sa spun de-acuma ca aveam mai multa experienta in condus noaptea decat ziua.

drumul la intoarcere - la fel cu cel la dus, doar ca acuma aveam experienta, plus ca gasisem o solutie pentru cand ramaneam in panta. lasam aro=ul la vale si il porneam in marsarier. ne-am prins noi dupa un timp ca daca am reusi cumva sa tinem capota semideschisa, motorul s-ar raci cat de cat si am putea sa strabatem etape mai lungi. am gasit 2 pari grosi si i-am indesat in deschizatura care se face intre capota si sasiu atunci cand tragi de sarma pe jumate.


acuma, aro-ul nostru arata ca un diavol: doua coarne uriase iesea din fata, de sub capota. dar ideea noastra a functionat binisor. se vede treaba ca deja capatasem experienta si ca mecanici. mergem ce mergem si, la un moment dat, din cauza unei masini de venea cu faza mare, cad cu rotile din dreapta in sant. motorul inca nu era incins, mai mergea, dar rotile se invarteau in gol. eram langa un lan de porumb. ok, zic, aici ne petrecem noaptea. eu eram epuizat de la atata holbat in intuneric, iar baietii aratau jalnic dupa atata impins la tanc. gasim noi maine pe cineva sa ne traga afara din sant. ca sa nu ne mai pierdem timpul dimineata, zic ia hai sa culegem vreo doua plase de porumb, sa avem ce coace mai tarziu. culegem doua plase, le bagam sub banchete si ne culcam.

cand ne era somnul mai dulce, harmalaie mare in jurul nostru. aro-ul era inconjurat de vreo trei carute pline cu cetateni indignati, inarmati cu torte si cu furci, topoare, ciomege. fuck ma, zic, suntem mancati! astia-s tigani si-s pusi pe omor.

cetatenii incep sa bubuie in tabla aro-ului. incearca usile - le incuiaseram - si, din fericire, nu le trece prin cap sa o incerce si pe aia din spate, care nu se incuia. atunci, unul dintre atacatori ne striga sa iesim, ca daca nu ne dau foc. ok, zic, se ingroasa gulma. "iesiti, urla individul, mama voastra de hoti!". si atunci ne trece noua prin cap ca poate e doar o neintelegere, astia ne confunda cu altii. neintelegere-neintelegere, dar cine are tupeu sa iasa primul? si atunci incepem sa strigam din masina, pe trei voci, incurcandu-ne unul pe celalalt, ca suntem turisti, venim de la mare si am ramas in pana, am cazut in sant, ne asteapta copii acasa, mama e bolnava, etc.

indivizii se mai linistesc. deshideti, zic ei, sa stam de vorba. deschidem, cu teama, si unul din aia cu torte isi baga capul pe usa si lumineaza interiorul. "nu-s astia", le zice celorlalti, "masina e goala". oamenii se scuza ca ne-au speriat - nu erau tigani, ci tarani din satul din apropiere. ne explica cum ca de cateva saptamani vin unii cu masini si le fura porumbul. de-aia s-au vorbit toti si au iesit in patrulare, sa ii prinda pe hoti. noi o cam bagaseram pe maneca, trageam cu coada ochiului si vedeam cum iese de sub bancheta un stiulete de porumb dintr-una din plasele ce le umpluseram mai devreme. daca le vede vreunul dintre astia, ma gandeam, ne-am ars, s-ar putea sa se multumeasca cu noi drept tapi ispasitori. dar nu au vazut nimic, cred ca oamenii erau putin stanjeniti ca au speriat niste turisti nevinovati si nu le mai ardea sa faca pe detectivii. ca sa isi rascumpere cumva vina, s-au oferit sa ne scoata masina din sant.

ok, zic, perfect, mersi, dar cum facem, ca n-avem cablu, n-avem nimic. si nu incape toata lumea sa traga de cate ceva. "nu va faceti griji" ne zice unul de parea seful lor, "o scoate naie singur" ei, zic, hai s-o vad si pe asta! da cine o fi naie asta? vre-un ciclop?!? si iese naie in fata: un individ mic si slab, dar genul vanos. ei, zic, daca naie scoate masina din sant, ma fac intervenant psihosocial in quebec!

ne dam cu totii la o parte si naie ne da instructiuni. ne cere ca, atunci cand rotile or sa fie in aer, eu sa carmesc volanul inspre stanga iar ceilalti sa impinga masina. si se baga naie in patru labe sub masina, in sant, se opinteste odata si... iata-ma (fost) intervenant psihosocial in quebec!

mi-a fost dat si mie sa vad, odata in viata, un individ cu o forta fizica iesita din comun. iti cam piere cheful sa mai judeci oamenii dupa aparente, dupa o astfel de experienta.

de la stanga la dreapta: george, aro-ul, porumbul si cu mine

pe cartonul ala scria ca avem cate sapte copii acasa si toti 21 plang ca taticii lor nu au bani de o bere. din pacate poza cu naie n-am, si doar el e personajul principal.

aro-ul

ma gandeam astazi sa vorbesc si de vacante, ca prea m-am luat cu joburile. si o sa incep cu vacanta petrecuta impreuna cu george si traian, la costinesti. era prin vara lui 97. tocmai imi luasem permisul in dimineata respectiva si ce mi-am zis? ia hai sa sun niste prieteni, sa luam aro-ul lu' taica-miu si sa ne tiram la costinesti, sa sarbatorim. i-am luat la rand pe toti: "esti liber deseara? pentru vreo saptamana-doua? hai la mare!"

n-am prea avut succes, oamenii erau oarescum ocupati, dar tot am reusit sa gasesc niste pierde-vara de-astia, ca mine. si decidem noi - adica eu - sa plecam noaptea, ca nu-i trafic. facem plinul la aro, ne imbarcam cu toate boarfele si-i dam o tura prin cartier, sa ma obisnuiesc cu tancu'. ma descurcam destul de bine, dupa o plimbare de 15 minute era deja in stare sa bag in viteza din prima.

si vine noaptea. udam evenimentul cu niste rom din colectia lui traian si plecam. nici n-am plecat bine ca ne-am si lovit de prima problema: nu prea vedeam pe intuneric. adica, cand era drumul liber mai mergea, dar cand veneau masini din fata eram total debusolat. unde mai pui ca nici nu reuseam sa merg drept si colac peste pupaza, drumul de pe valea prahovei e plin de serpentine.

dupa vreo juma' de ora eram deja obosit si-mi venea sa ma iau la palme ca nu mi-a trecut niciodata prin cap sa conduc noaptea, macar sa vad cum e. dar am rezolvat cumva problema: pe marginea soselei era pietris, care suna altfel decat asfaltul. si am hotarat ca eu sa stau concentrat la drum, traian sa incerce sa ma ghideze, caci vedea mai bine ca mine, iar george sa asculte si sa ne avertizeze cand parasim asfaltul si ajungem pe pietris. nu ne faceam probleme pentru cazul in care am fi intrat pe sens invers, ne fereau ceilalti soferi, caci era absolut imposibil sa ne intersectam cu un sofer mai putin experimentat decat mine.

am mers asa vreo doua ore. in masina se auzea doar: "curba la stanga!", "pietris!", "curba la dreapta!", "caruta!", "betiv pe bicicleta!", "pietriiiiiis! samd. am fost nevoiti sa ne oprim la o benzinarie, complet epuizati. am stat noi ce am stat si, cand ne-am simtit pregatiti, am vrut s-o luam din loc. nu si aro-ul.
bun, acuma ce-i facem? suntem in pana in the middle of nowhere. e trei noaptea, carevasazica slabe sanse de ajutor.

si am inceput sa ne batem capul. "poate nu mai e ulei", zic eu, cu speranta. ajungem la concluzia ca asta trebuie sa fie problema. intru in benzinarie si cer un litru de ulei. vanzatorul ma intreaba de care. "de masina", ii raspund eu, sigur pe mine. atunci am aflat ca exista mai multe tipuri de ulei. nu m-a ajutat cu nimic nici specificatia ca e pentru un aro.

pana la urma am luat un litru de ulei, la plesneala. m-am intors victorios la masina si hai se ne apucam sa punem ulei, sa vedem daca porneste. aici ne-am lovit de alta problema: nu stiam cum se deschide capota. ne-am invartit noi in jurul masinii un timp, incercand sa tragem de capota din diferite unghiuri, pana ce am fost nevoiti sa ne dam batuti si sa mergem sa cerem ajutor la vanzator.

vine omul, amabil, se uita putin in masina, cu o lanterna si trage de un maner. capota se deschide, dar manerul se rupe. putin jenat, omul isi cere scuze si ne zica ca face el o improvizatie, ca sa putem deschide capota din fata. trage cumva de o sarma, o lasa sa atarne in botul masinii si ne explica cum ca trebuie sa tragem cu patentul de sarma aia. nu ne lasa pana nu se asigura ca am inteles cum functioneaza, asa ca exersam miscarea, cu succes, de cateva ori.

bun, acuma capota e deschisa. hai sa punem uleiul. vanzatorul statea langa noi, curios, sa vada ce facem. si nu l-am dezamagit: s-a dovedit ca nici unul dintre noi nu stie unde trebuie bagat uleiul.
omul se distra deja de minune. ne arata, marinimos, unde se baga uleiul si cum se verifica. verificam uleiul: e peste limita. vanzatorul e nedumerit: "de ce bagati ulei, daca nu e nevoie?" ii explic ca masina nu mai porneste si ca noi credem ca e din cauza uleiului. la faza asta, vanzatorul se porneste pe un ras nebun si o tine tot asa, cateva minute bune.

eram oarescum jigniti de putina consideratie acordata cunostintelor noastre de mecanica, dar am zis sa nu-l suparam, ca daca stie pe unde se baga uleiul poate stie si cum sa repare masina. cand omul se opreste, in sfarsit, din ras - nu de tot, inca mai bufnea din cand in cand - imi zice sa urc la volan si sa-i dau o cheie. urc la volan, intorc cheia in contact - nimic! "e bateria!" zice vanzatorul, categoric. "v-a murit bateria". ok, zic, si cat costa una noua? omul ne serveste o suma astronomica. si, dupa ce se uita putin, toarna si gaz peste foc: "si va trebuie doua. aroul ruleaza cu doua baterii."

cum toti banii nostrii pusi laolalta ar fi fost suficienti sa cumparam cam jumate de baterie, ne-a pierit cu totul entuziasmul cu care porniseram la drum. il intrebam pe om daca nu se pot repara bateriile. omul zice ca nu, dar ca am putea porni masina daca o impingem si bag intr-a doua. in sfarsit, o veste buna! - credeam noi. multumim frumos omului, ii dam de o bere, ma urc la volan iar traian si george incep sa impinga cu insufletire. masina porneste - nu din prima, mi-a luat ceva timp pana sa ma prind cum se face - si plecam, fericiti, la drum.

mergem ce mergem si, dupa cateva zeci de minute, am asa, un feeling ca ceva nu e in regula. imi era din ce in ce mai greu sa vad drumul. o fi de la oboseala, imi spun. mai mergem o bucata si realizam grozavia: nu mai avem nici o lumina la masina. bateriile au murit de tot si au luat cu ele luminile din bord impreuna cu lumina farurilor. insa cum era luna plina, vedeam, cat de cat drumul. in schimb, cand veneau masini din fata, era cumplit. tocmai cand ne gandeam ca ar cam fi cazul sa tragem pe dreapta, masina se opreste de la sine. aburi desi incep sa iasa de sub capota. ne panicam, sarim din masina apucand fiecare ce avea mai de valoare, respectiv sticlele de rom. stam putin la distanta si, cum masina nu da semne ca are de gand sa sara in aer, ne intoarcem la ea, urcam si decidem ca e cazul sa dormim pana se face lumina si apoi om mai vedea noi ce e de facut.

dormim bustean cateva ore. masina parca a fost facuta sa doarma trei persoane in ea: o bancheta pe stanga, alta pe dreapta si un spatiu intre ele. ne trezim dimineata si iesim sa ne intindem putin. apoi plecam. eu urc la volan, iar george si traian isi reiau pozitiile. baietii se chinuie din greu, dar masina nu ia viteza. ramaseseram, din pacate, intr-o vale, iar drumul urca. "uite cum facem, zic, intoarcem pe partea ailalta si nici nu e nevoie sa impingeti, ca merge masina la vale". usor de zis, dar greu de facut si nu lipsit de riscuri. era dimineata si era deja un trafic ca la nebuni. dupa mai multe incercari, reusim sa convingem un sofer de tir sa opreasca si sa tina putin traficul in spatele lui, pana intoarcem. ii dau drumul masinii la vale, intorc din nou, imbarc baietii si plecam.

nu o sa povestesc cu lux de amanunte cum s-a mai oprit masina de cateva ori - cam la fiecare 20-30 de km - si cum am aflat de la un sofer cauza, pentru ca nu mai aveam baterii, ventilatorul nu mai functiona si nu mai racea apa care trece prin motor, astfel ca motorul se incingea si se oprea. am ajuns, intr-un tarziu, la destinatie. ne-am parcat intr-un loc mai ferit, cu spatele masinii lipit de un gard, (caci usa din spate nu se incuia si nu vroiam sa ne fure cineva rezerva de rom) si am numit locul ala "casa".

o sa povestesc maine cum ne-am "distrat" la costinesti si cum am supravietuit drumului inapoi

cine nu munceste, nu greseste. da' plateste

m-am mai angajat odata ca bucatar, pentru ultima oara.

lucram la un hotel/restaurant din predeal, care tocmai fusese preluat pentru administrare de catre sefu' de sala. omul stabilise un buget fix pentru salarii, adica salariul alora vechi scadea de fiecare data cand aparea un nou angjat. nu e greu de inteles de ce noii veniti nu aveau viata usoara. 

chestia asta am aflat-o imediat ce m-am angajat, asa ca m-am resemnat, ma gandeam ca nu o sa fac multi purici pe-acolo. dar, spre surpriza mea, personalul eram mai degraba amabil cu mine, mai ales o chelnerita, cea care purta o pereche de desuuri cu claxon. yeap, avea o pereche de bikini cu o bucata de cauciuc atasata, genul de squeaky toy, care scotea un sunet strident cand o loveai. 

ma obisnuisem repede cu chelnerita care se lovea din cand in cand intre picioare, in scurt timp ajunsesem chiar prieteni, ma lasa si pe mine sa ma joc cu desuurile ei. 

viata era frumoasa, ma distram de minune, cu munca nu prea ma omoram, nu ca n-as fi vrut, dar nu ma lasa nimeni sa ma apropiu de bucataria propriu zisa. in cateva saptamani devenisem expert in curatat cartofi, spalat vase si cumparat tigari de la chioscul de peste drum.

si-am dus-o asa aproape o luna, cu un singur incident demn de semnalat: intr-o buna zi, cineva mi-a furat banii din buzunarul hainei de o lasasem in vestiar. nu putea fi decat unul dintre colegi, caci nimeni altcineva nu avea acces. pe moment m-am suparat foarte tare, i-am povestit prietenei mele chelnerita intamplarea, fata m-a ascultat cu rabdare, a facut cateva comentarii deloc binevoitoare la adresa gastii de hoti din hotelul ala si mi-a oferit ea bani imprumut, ca sa am cu ce plati biletul pana acasa. i-am inapoiat banii a doua zis si mi-am propus sa uit cat mai repede de incident.

la sfarsitul lunii, inainte sa se dea salariile, se facea o sedinta cu personalul in care sefu' de sala, noul patron, ii lua la suturi in fund pe angajati, le contabiliza boacanele si le scadea din slariu eventualele pierderi. nu eram foarte stresat de sedinta aia, nu facusem mai nimic toata luna, drept urmare nici greseli nu am avut cand sa fac.

si a inceput sedinta. seful era prietenos nevoie mare, ii lauda pe toti, era tot numai un zambet. asta-i zbirul in privinta caruia ma avertizasera colegii? gandeam eu. ca sa vezi in ce hal exagereaza lumea! 

apoi a venit randul meu si mi s-a pravalit cerul in cap. am aflat urmatoarele despre mine, fapte la care fusesera martori mai toti colegii: 

- ca am furat 15 kg de cascaval, 1 kg de miere, doi saci de cartofi, trei rude  de salam de sibiu si o gramada de alte maruntisuri pe care seful, marinimos, m-a anuntat ca nu a mai stat sa le contabilizeze.

- ca am spart 6 farfurii, 4 pahare si am pierdut cateva tacamuri. 

- ca am stricat usa de la frigider.

- ca am stricat patul dintr-o camera

- ca am otravit catelul hotelului

- ca am infundat un veceu aruncand tampoane folosite in el.

- samd

am fost concediat, desigur. din salariul ce mi se cuvenea am mai primit aprox. 10% si, cand m-am dus sa-mi iau banii aia, am aflat ca prietena mea, chelnerita, fusese data afara. au prins-o furand din vestiar.

zabala. somnoroase pasarele

na ca nu mi-am batut capul nici astazi cu combinatul literelor. am stat toata sera si am frecat menta pe net. m-am uitat la videouri cu pisici, (sa nu aud comentarii, cu ce e mai breaz un meci de hochei?!? hm?!?) m-a umplut de groaza, scarba si mila la anchetele lui chris hansen, am citit niste materiale de self improvement, ceea ce a cam devenit distractia mea favorita de cateva zile incoace, caci nimic nu e mai haios decat, de pilda, un material motivational care incearca sa te convinga ca daca tii dimineata, la trezire, un creion in gura o sa fi mai fericit. ia te uita unde statea secretul fericirii, mi-am zis, si-au stors creierii zeci de generatii de filosofi ca sa vina unul si sa le spuna ca secretul este sa iti pui zabala.

apoi, i-am trimis un mail unui amic - care fusese la cinema sa vada un film despre viata hannei arendt - in care il intrebam daca se termina cu happy end, daca se marita la sfarsit. si am mai facut o gramada de chestii, una mai glorioasa decat cealalta, pana m-a luat somnul. 

somnoroase pasarele

pe la cuiburi se aduna

face niste activitati prin ramurele 

noapte buna.

life is viata

cum astazi nu am timp de torturat tastele, o sa povestesc doar o mica intamplare care m-a emotionat, de-a dreptul. un orb isi plimba cainele mira pe strada. la un moment dat, cainele se opreste sa-si faca nevoile. orbul scoate o punga, se aseaza in genunchi si incepe sa caute, cu mana in punga, rahatul cainelui. i-a luat ceva timp pana l-a gasit.

si mi-am amintit de cocalarul al carui caine se usurase in holul blocului. cocalarul s-a uitat asa, putin sictirit si si-a vazut de drum, butonand la iphone.

bucatarii nu stiu sa gateasca

o sa iau o pauza de la povestit intamplari taximetristice si ma intorc in timp, cu cativa ani inainte, la primul meu job oficial. zic oficial, ca joburi am tot avut, de la 8-9 ani incolo.

primul meu job oficial a fost cel de bucatar, ceea ce nu te-ar surprinde daca ai stii ca tocmai terminasem liceul economic, specialitatea bucatar si-mi dadusem examenul de diploma din ciulamaua de pui.

s-a intamplat sa-mi gasesc de lucru la o cabana/motel de pe langa brasov, impreuna cu inca 3 colegi. eram singurii angajati in bucatarie si intamplarea a facut ca nici unul dintre noi sa nu stie sa gateasca, caci ne-am petrecut anii de scoala necajind colegele care isi luau viitoarea meserie in serios.

poate situatia asta l-ar fi speriat pe vreun oarecare, dar noi nu eram genul ala de indivizi, nu ne-am batut capul prea tare, ne gandeam ca atata timp cat stim sa citim si avem cateva carti cu retete ar trebui sa ne descurcam onorabil.

timp de 3 zile n-am avut nici un client, apoi, intr-a patra, ne-am trezit cu o echipa de rugby, cu antrenori,    si tot tacamul. mama ma-sii de treaba, imi zic, nu putea sa pice o echipa de sah?!? ce-i facem daca nu le place mancarea ciclopilor astora? in momentul ala, unul dintre colegi a dat cu boneta de pamant si ne-a comunicat cu naduf ca el pleaca acasa, ca nu are chef sa-si riste viata pentru salariul minim. noi astelalti ne-am organizat intr-o celula de criza si am inceput sa ne batem capul cu meniul zilei. intr-un final, am convenit sa le comunicam rugbystilor ca nu avem decat paste. caci, ce ne-am spus noi, cat de greu e fierbi niste paste si sa adaugi o galeata cu apa la una cu sos de rosii?
din pacate nu ne-a merg asa de usor. rugbystii pusesera mana pe un meniu pe care nu am apucat sa-l ascundem la timp si nu erau doi care sa vrea acelasi lucru. dupa indelungi parlamentari, amenintari voalate, scuze ipocrite si injuraturi neaose, am reusit sa ii convingem sa comande paste, dar am fost nevoiti sa mai adaugam si niste cascaval pane, ca sa cadem la pace.

intorsi in bucatarie - dezastru! pastele se arsesera! dar cum eram optimisti de felul nostru ne-am spus ca e si asta o experienta care o sa ne foloseasca in lunga noastra cariera de bucatari. tocmai aflaseram ca daca lasi apa sa fiarba prea mult se cam evapora. ca sa scap de responsabilitate, le-am propus colegilor sa se ocupe ei de reciclat pastele in timp ce eu fac cascaval pane. am luat cartea de bucate, am deschis-o la pagina potrivita si m-am apucat cu voiosie de treaba. m-am scos, imi ziceam. in timp ce astia doi probabil or sa si-o ia pe coaja de la rugbysti, eu o sa fiu eroul zilei cu cascavalul meu pane, care arata absolut delicios.

ca sa fac povestea lunga scurta, in final ne-am mai ales cu o experienta: asa cum apa se evapora daca fierbe prea mult, cascavalul din cascavalul pane se topeste daca il lasi prea mult in tigaie. rugbystii nostrii au fost nevoiti sa se multumeasca cu paste arse si cascaval pane fara cascaval. bine ca macar am avut prezenta de spirit sa ne retragem in timp ce chelneritele ii serveau.

bucatarii nu stiu sa gateasca 2

n-am facut multi purici acolo. cum nu prea aveam clienti carora sa le bagam pe gat ce haleam noi, in curand aveam niste lipsuri in gestiune de ne apuca tremuriciul. si colac peste pupaza, s-a mai intamplat si povestea cu hotii.

intr-o buna zi, paznicul ne-a comunicat ca se duce pana acasa, ca ii murise sau i se nascuse cineva, nu mai retin exact. era de loc dintr-un sat de la capatul lumii, de prin moldova. si ne ruga frumos sa il inlocuim pentru o noapte. cum nu ne inghesuiam nici unul, ne-a promis ca ne plateste. cum aveam nevoie de bani, caci mi se stricase bicicleta sau hamsterul, nu mai retin exact, m-am oferit, cu marinimie, sa il inlocuiesc.

boooon, si se face seara. ca sa nu adorm, am avut geniala idee sa imi iau cu mine un radio. m-am instalat la receptie si ascultam apatic, muzica aia obosita. dupa un timp, de plictiseala, mi-a venit o idee: ce ar fi sa ma apuc sa dau dedicatii? zis si facut. mi-am alcatuit o lista mentala cu toti prietenii, cunostintele, rudele si vecinii si m-am pus pe treaba. mergea de minune, imi pierisera si somnul si plictiseala. si am tot tinut-o asa pana inspre dimineata, dand dedicatii pentru baietii din tractoru, gasca de pe partizanilor, blonda de la chioscul de inghetata, samd. nu m-a deranja mai nimic in noaptea respectiva, cu exceptia cainilor motelului, care parca o luasera razna la un moment dat. dar am rezolvat neajunsul asta dand radioul mai tare.

inspre dimineata mi-am amintit ca trebuia sa fac vreo trei ronduri prin curte. am iesit sa ma dezmortesc putin si... sa-mi cada basca, nu alta! amandoua magaziile aveau usile deschise si erau complet golite. hotii furasera pana si scandurile stivuite de-a lungul peretelui! cainii inca mai latrau, saracii, dar cam ragusisera.

ok, zic, asta pune capac la toate. mi-am sculat colegii, le-am explicat situatia si pana sa rasara soarele ne si carabaniseram, lasand o scrisoare in urma in care il anuntam pe patron ca ne dam demisia.

am stat stresati un timp, ne era teama ca patronul trimite politia dupa noi, dar nu s-a intamplat nimic. acuma daca stau sa ma gandesc nici nu ma mira, toate astea se intamplau imediat dupa revolutie si individul respectiv primise cadou motelul, sa il administreze. avea si el invartelile lui, nu-i ardea de discutii cu politia. si mai banuiesc ca paznicul nu era strain de toata tarasenia.

si uite asa s-a terminat cu primul meu job oficial. nu am avut mai multa bafta nici cu al doilea, dar asta-i o alta poveste.

o luna are 30 de zile. taxiul

mi-am propus un exercitiu de vointa, sa scriu cate un text in fiecare zi, timp de o luna. carevasazica, pana prin 6 august facebook-ul o sa ma renege, jocurile video or sa ceara divortul, pisicul se va bucura de faptul ca, pentru o luna, nu o sa mai atenteze nimeni la mandra-i coada si menta va scapa nefrecata. daca nu gasesc nimic interesant de povestit despre viata-mi de zi cu zi, despre oamenii si intamplarile de care ma lovesc, o sa povestesc din +/- copilarie.

cum astazi am avut o zi mai degraba dezbracata de evenimente, o sa povestesc cum m-am apucat de taximetrie.

imi luasem permisul de vreo 2 luni si conduceam destul de bine, in sensul ca eram in stare sa deosebesc frana de acceleratie. aveam o masina antica, un opel kadet din '77 (asta se intampla prin '97). masina mea nu prea avea frane, dar ma descurcam destul de bine sa opresc folosind frana de mana si bordurile. imi lipsea bara din fata, pe care o pierdusem intr-o neintelegere cu un coleg de scoala, care n-a priceput ca nu e prudent sa franeze inaintea mea cand nu-s borduri la indemana. ne incarcaseram colegele de scoala si mergeam la o bodega, sa-mi sarbatoresc turela de taxi si sa-mi fac curaj sa ies la drumul mare. de necaz ca mi-am pierdut bara din fata am sarbatorit mai abitir decat toti, dar chestia asta nu m-a ingrijorat prea tare, pe vremea aia credeam ca daca beau conduc mai bine. stii cum e cu incepatorii, pentru ei mai bine inseamna mai repede.

printre primii clienti am avut o doamna care a mirosit ca ceva nu e in regula, numai ca nu se uita unde trebuie. ma tot freca la cap, ca de ce am lentile asa de groase, ca am voie sa conduc asa, ca vad bine semafoarele, samd. cum era din ce in ce mai agitata, am zis sa o linistesc cumva. m-am intors la ea si i-am zis sa nu-si faca griji in privinta ochelarilor mei, ca nu aia e problema, problema is franele. s-a linistit instantaneu. ce e drept, mi-a fost teama ca am linistit-o de tot, dar nu, a supravietuit.

la cateva saptamani de la debutul meu ca taximetrist, scosesem deja bani de cateva pachete de tigari si ma credeam baron local. capatasem atata incredere in indemanarea mea incat m-am suparat foc cand, la semaforul de la gara, boul dinaintea mea a dat cu spatele si mi-a strambat capota. am iesit hotarat sa il bat, daca era mai slab ca mine, sau sa il atentionez respectuos ca mi-a atins masina, daca era mai puternic.  (va rog insistent sa nu ma judecati gresit, pe vremea aia era specificat si in codul rutier ca daca un sofer te enerveaza trebuie sa-l bati. sau asa cred, caci mai toti se comportau la fel)
well, s-a dovedit ca de fapt eu il lovisem pe el. si uite asa am invatat ca la semafor e mai bine sa tii piciorul (sau mana, in cazul meu) pe frana, caci altfel masina o ia la vale fara sa-ti dai seama.

gata, m-a luat somnul, o sa mai povestesc si altadata, caci a fost destul de lunga si plina de peripetii cariera mea de sofer de taxi ilegalist

motiva-m-as

citeam deunazi niste materiale motivationale si ma intrebam daca cineva, undeva, vreodata, reuseste sa obtina niste rezultate aplicand ideile motivatorilor. 

imi e destul de greu sa cred asta. uite, de pilda, ideea aia care suna asa de bine, teoretic: "traieste ca si cum ar fi ultima zi din viata ta"

hai sa fim seriosi, daca chiar s-ar intampla sa fiu informat ca mai am doar o zi de trait as fi atat de coplesit de vestea asta incat m-as invarti o vreme in cerc izbindu-ma cu capul de pereti, apoi m-as tranti pe canapea si as astepta acolo sa se faca maine. ceea ce cam seamana cu felul in care imi petrec in realitate viata, de altfel, dar asta nu inseamna nimic!

alta creatie a geniilor motivationale: traieste ca si cum pensia nu ar fi o optiune. pai asa si traiesc! sincer, mai exista oare printre noi indivizi suficient de naivi ca sa isi inchipuie, in actualul context economic, ca vor vedea ceva din banii cu care au cotizat la pensie? daca da, este evident ca oamenii aia n-au nevoie de nici un fel de motivare, caci sunt niste monumente de gandire pozitiva.

altii te invata sa stapanesti limbajul nonverbal. se pare ca daca stai cracanat, si cu bratele departate de corp ca un culturist facebook, lumea o sa te perceapa drept mascul alfa. acuma trebuie sa recunoastem ca propovaduitorii importantei limbajului corporal sunt oarecum rezonabili, nu merg atat de departe incat sa ne ceara sa ne pisam pe la colturi, ca sa ne marcam teritoriul. spre nemultumirea numerosilor masculi alfa care, in semn de protest, au inceput sa umble cu pantalonii lasati si cu chilotii la vedere.

recviem pentru ciresari

au fost, mai intai, "ciresarii" visul unei copilarii care n-a fost ceea ce ar fi trebuit sa fie. chiulind de la scoala, chiulind dintr-o familie impovarata de griji, mi-am cautat ciresarii prin toata lumea, atat cat se intindea ea la varsta aceea, strecurandu-ma cu abilitate printre gastile micilor monstrii care terorizau cartierul.

i-am cautat printre vecini, printre colegii de scoala, printre cunostintele intamplatoare. poate ca nu i-am cautat suficient, poate ca nu s-au lasat ei descoperiti, nu stiu.

 ii cautam, inca, in pragul adolescentei, scrutandu-mi amicii din vecini, ceea ce mi-a oferit sansa de a fi martorul marii transformari. intr-o seara ruginie de toamna, cu cateva zile inaintea inceperii unui nou an scolar, m-am intors de la tara, mi-am insfacat mingea si am navalit pe scari, bucuros de a-i fi zarit pe copii din vecini asezati pe trepte, in fata blocului. o sumbra presimtire m-a incercat la vederea chipurilor inexpresive, de-acum, pentru mine. se mutasera doua surori, de varsta noastra, in bloc. joaca a fost abandonata in favoarea seductiei, in forma ei infantila. mi-am luat mingea sub brat si m-am intors in casa. esuasem in incercarea de a-i transforma in ciresari. timpul mi-i rapise.

 a inceput, apoi, liceul si speranta a renascut, dar nu a supravietuit mediului potrivnic si valurilor de alcool, in care a sfarsit inecata.

 ca o boala incurabila, care recidiveaza din cand in cand, dragostea a modificat structura visului, impiedicand, inca o data, cautarea. ciresarii erau mai departe decat oricand.

 i-am gasit, intamplator, in ultimii ani de facultate. au fost doi ani plini, doi ani care-au rascumparat tot timpul pierdut, toata bajbaiala de pana atunci. doi ani petrecuti prin sordide camere de camin, prin munti, prin beciuri pretentios botezate "pub", prin trenuri personale ce leaga intre ele centre universitare. au fost seri memorabile, nopti unice, dimineti cu ferestre deschise. ciresari mei existau cu adevarat si erau asa cu mi-i inchipuisem, ba chiar mai mult de-atat.

 apoi, vremurile ne-au despartit. la una dintre ultimele intalniri, am jucat un joc, ne-am mimat fiecare viitorul, asa cum ni-l inchipuiam. rand pe rand, ciresarii mei s-au imprastiat prin tara/lume. alte orase, alte tari s-au imbogatit cu ei. a venit si randul meu sa-mi aleg un loc; nu mai aveam nici un motiv sa raman.
si iata-ma aici, departe de trecut, reincepandu-mi cautarile. nu-mi fac prea multe iluzii, stiu ca este tarziu pentru asta, dar speranta imi urla-n urechi: "se poate!".*


  *text din 2005 nepostat din motive de siroposenie exagerata :))

revelion la casa romaneasca a domnului

anul asta am facut revelionul la papaion si totul a fost perfect. pana la rezervare :D

glumesc, a fost chiar fain. cu ceva surprize de genul ca masa rezervata, ce aparea intr-un colt in planul de pe net, era de fapt langa ringul de dans. de fapt pe ring, ca sa fiu mai exact. se vede treaba ca nu incapuse in coltul ala. ei, se mai intampla, oamenii or fi uitat sa tina cont si de scaune cand au calculat cate mese intra in sala.

cheful era in toi cand am ajuns - cand am intrat, mai exact, ca de ajuns ajunseseram de mult, dar nu gaseam parcare. pana la urma am reusit sa urc masina pe muntele de zapada din fata intrarii, asa ca nu am avut prea mult de mers pe-afara - norocul meu, s-a dovedit ca noii mei pantofi nu erau facut pentru umblat ci pentru patinat.

nici nu ne asezaseram bine la masa ca au si sosit colindatorii. ansamblul hora, sau asa ceva. fete si baieti frumos costumati, un urs, o capra si niste personaje de care nu am reusit sa ma dumiresc ce reprezinta. poate si pentru ca nu pareau sa aiba multa vlaga in ei, s-au mai inviorat abia cand au ajuns la partea cu greutatile financiare prin care trece ansamblul si la plimbatul cu caciulile-n mana prin sala. am profitat si mi-am dat si eu obolul, ca de mult vroiam sa imbrac o suba de-aia*

apoi ne-a cantat ceva slagare antice - dar foarte simpatice - domnul nashul (as in godfather), daca pot sa-i spun asa. se vede treaba ca toaletele noastre erau de-a dreptul sclipitoare, caci nashul nu a indraznit sa isi dea jos ochelarii de soare toata noaptea. cand lua nashul o pauza, intra in paine DJ-ul. cand Dj-ul nu era atent, aparea cetateanul turmentat care smulgea cablurile din boxe.

cetateanul asta a fost senzatia serii. genul de om care atunci cand se imbata devine brusc foarte energic si intreprinzator si daca nevasta nu sta la batut, gaseste el alte metode sa isi consume energia. acuma ii casunase pe bietele boxe, emiteau prea multa muzica ardeleneasca si il iritau pe dansul, care venea din nord-est si ar fi vrut sa asculte ceva stefan cel mare, probabil. se distra asa de bine scotand cablurile din boxe incat a durat ceva vreme pana ce l-au convins ca lady gaga n-are nimic de-a face cu ardealul, drept urmare ar trebui lasata sa se manifeste.

mancarea a fost rezonabila inspre buna, mai putin friptura de animal neidentificat. tot ce pot spune despre animalul ala e ca nu prea s-a omorat cu mersul la sala.

la miezul noptii a venit un ninja si ne-a felicitat ca am ales sa ne petrecem aceasta sfanta zi in casa domnului, dupa care ne-a cerut sa rostim impreuna cu el un descantec.

totul s-a terminat pe-un ton pozitiv, cand un cetatean ursuz a luat microfonul si ne-a anuntat ca in 5 minute se inchide sala. a urmat un iures ca la asaltul plevnei si ne-am trezit afara, in ploaie, in 2012. la multi ani! :)

*de fapt, au cantat frumos cei de la hora, mi-au (ne-au) placut, dar nu ma pot abtine sa nu fiu rautacios, intr-o lume perfecta as muri de plicitseala :D

zibzarul

ca sa aiba noima ceea ce vreau eu sa povestesc aici, trebuie sa incep prin a informa cititorul (daca sunt mai multi, fac cinste, ca doar n-oi saraci din 3 beri) ca in copilarie, pana pe la 4-5 ani am crescut la bunicii mei unguri si nu stiam o boaba romaneste, muream de sete cu taica-meu care nu intelegea o boaba ungureste langa mine.

apoi m-au luat ai mei in oras si am inceput sa invat prima limba straina. mergea destul de bine, le mai incurcam cateodata, dar nu se mai punea problema sa mor de sete.

si intr-o buna zi de vara, cu cateva luni inainte sa incep scoala, stateam la scara blocului cu noii mei prietenii, copii din bloc (nu stiu cum se intamplase de se hotarasera toti locatarii dintr-o data sa faca copii, de eram cam toti de-o seama) si vorbeam despre lucruri deosebit de importante, cum ar fi bruzli, ciocanitoarea udi si rahan.

si pe cand ne intreceam in pronosticuri privind rezultatele unui meci bruzli-rahan, dan zdrelea se duce la toaleta, sub balconul lui zoli si se intoarce necajit, aratandu-ne fermoarul stricat. "de ce ii zici fermoar?", il intreb. "asa se numeste, cum vrei sa-i zic?!?"

cum intotdeauna am fost un tip marinimos, nu am vrut sa il lasa pe noul meu prieten sa se zbata in ignoranta si l-am informat ca obiectul respectiv poarta numele de "zibzar". dar se vede treaba ca pe unii mai bine il lasi in boii lor, caci individul nu a dat nici doi bani pe bunavointa mea, ba dimpotriva, o tinea una si buna ca chestia aia de la prohab se numeste fermoar. nici dupa ce i-am explicat, logic, ca are zimti, deci e zibzar, caci ambele cuvinte incep cu z nu am reusit sa obtin nimic.

ca sa nu ma apuc sa ma cert cu el, am decis sa ii las pe ceilalti baieti sa transeze daca-i fermoar sau zibzar si spre marea mea uimire, toti in cap - vreo 5 insi - i-au luat partea!

ok, zic, probabil ca astia il plac mai mult pe dan decat pe mine. dar nu era asta, pareau foarte prietenosi. si atunci de ce ii zic cu totii zibzarului fermoar?!?

si atunci am avut o revelatie: toti copii, cu exceptia mea, sunt prosti! prosti si incapatanati in prostia lor! eu eram cu totul si cu totul special si ma astepta un viitor stralucit!!

eh, copilarii... am evoluat intre timp. astazi, sunt mult mai intelept, mult mai citit, mult mai experimentat, nu mai judec atat de superficial. acuma am un test infailibil sa detectez un prost. e simplu, prost e ala care gandeste altfel decat mine! :D

mitropa si inelul de cacao

cand eram eu mic, prin late '80, stiam mersul trenurilor mai bine decat aia de la informatii cfr. stiam exact la ce ora trec trenurile cu turisti straini (mitropele) si ne asezam din timp la posturi, de-a lungul caii ferate. cand trecea trenul, incepeam cu totii sa urlam ca dementii "gumi!!! gumi!!!!" si intindeam mainile cu gesturi de implorare inspre zeii aia posesori de ursuleti de guma si alte minunatii dulci.

invatasem rapid sa ii deosebim pe rusi de restul turistilor, era foarte simplu, daca in loc de guma sau ciocolata te alegeai cu niste rosii, oua sau resturi de sandwichuri in cap era clar ca trenul ducea frati de-ai nostrii de la rasarit. mai aruncau si cu sticle dupa noi, dar nu au reusit decat o singura data sa sparga capul unui copil, eram destul de agili cu totii.

tot cam prin vremea aia, m-am dus la nu-s' ce magazin sa-mi cumpar inel de cravata si cand vanzatoarea mi-a spus pretul am avut asa, o reactie putin deplasata: "x lei pentru cacatu' asta?!?!?". drept urmare, peste cateva zile am fost nevoiti sa ascultam o predica a directorului - aflase despre incident dar nu si despre vinovat - care ne-a vorbit timp de juma de ora despre cravata, despre ce simbolizeaza ea si cati au platiti cu viata ca noi sa avem acuma conditii absolut mirifice de trai. si sa stii ca m-au atins vorbele directorului, adica eu nu ma gandisem niciodata ca cineva chiar a murit pentru cacatu ala. intelegeam sa fi luptat pentru niste ursuleti de guma, dar asa... jalnic!

despre pomicultori, zidari si sex fara protectie

deunazi, sustinea cineva pe un forum ca important in viata e sa sadesti un copac, sa faci un copil si sa ridici o casa. eu zic ca n-are dreptate si sunt hotarat sa merg pana in panzele albe ca sa-mi sustin parerea!
a man's gotta do what a man's gotta do! :D

constructiv nu inseamna sa plantezi un boschet sau sa-ti construiesti un cotet in curte, mai degraba as zice ca inseamna sa-ti faci un proiect de viata, ca sa zic asa, sa ai un tel sau mai multe de urmarit pana te prinde moartea din urma. chestii de genul sa umblii prin locuri in care aparatul foto n-a pus piciorul, sa-ti descoperi un talent si sa il cultivi pana-n ultima zi, sa-ti dezvolti creativitatea sa scoti capul din cutie si sa nu lasi rutina sa te blazeze. sa practici un sport si sa-ti cultivi prieteni interesanti cu care sa ai mai multe de impartit decat berea si micu'.

ca un copac il plantezi in 5 minute si daca ti se pare asa mare branza parca vad ca o sa stai si o sa te extaziezi in fata lui, asteptand sa creasca. lasa bs-ul ala cu "ti-ai trait viata degeaba daca nu ai plantat un copac sau nu ai facut o casa si-un copil" ala e bun pentru trogloditii care se impreuneza fara protectie, arunca cotorele de mar aiurea si-si pun termopane si gresie. foloseste-ti imaginatia, ca de-aia te-a inzestrat statul cu ea. lasa pomicultorii sa se ocupe de plantat copaci, constructorii sa se ocupe de construit si oamenii capabili sa creasca un copil sa se ocupe de conceptie.

de la o anumita varsta incolo devii foarte comod, nu prea mai ai chef de nimic care sa necesite parasirea fotoliului. iti traiesti viata ridicandu-te de pe un scaun si asezandu-te pe altul. si intr-o zi vine cineva si-ti zice: "ba, io ma apuc de sportul cutare. te bagi si tu?" si tu iti zici what the heck, si asa n-am ce face, ia sa vedem ce iese de-aici.

si te apuci de sport. unii se lasa dupa cateva saptamani/luni, inainte sa capete macar o idee de cat de fun poate sa fie. dar altii persevereaza si dintr-o data ii vezi niste indivizi foarte activi, incep sa se preocupe de n-spe mii de chestii, se implica intr-o gramada de proiecte, au timp de hobby-uri si le mai si ramane vreme sa se odihneasca, is pastreaza/dobandesc o silueta de invidiat, isi fac prieteni noi, capata/recapata increderea in fortele proprii, au mai mult chef de f***t si mai multe choix-uri* (acolo un de e cazul) au o altfel de atitudine in fata vietii, emana energie si-i mai probabil ca nu se descurajeaza dupa un esec oarecare ci persevereaza pana isi ating scopurile. vorba aia cu pofta care vine mancand e cat se poate de adevarata si va rog insistent sa nu o luati ad litteram.

explicatia pentru toate astea e super banala, de ordin fiziologic, e cunoscuta dintotdeauna - sper ca nu e nevoie sa dau citate latinesti rasuflate.

acuma, cu hobby-urile e alta poveste. sa zicem ca devii constient ca esti un pictor destul de bun. atunci incepi sa aloci din ce in ce mai mult timp acestui hobby care, printre altele, te ajuta sa te relaxezi. iti vezi progresele si te apuca asa, un feeling de mandrie, nasul se indreapta imperceptibil in sus, incepi sa te vezi diferit de vulg si parca vezi, dintr-o data, lumea cu alti ochi.

ca ala-i adevarul, suntem cu totii in aceeasi oala, stam blocati zilnic in acelasi trafic, stam la coada la aceleasi case de marcat, ne uitam la aceleasi emisiuni si ascultam aceeasi muzica. cam greu sa te crezi deosebit asa, fara un motiv bine intemeiat, cu exceptia cazului in care esti un bou. dar un talent dintr-asta te scoate putin din anonimat. sigur, sunt si alti pictori in lume, dar tu esti unul dintre cei mai buni!

pentru ca cetateni, este cumplit sa te simti doar un average joe/average jane, viitor ingrasamant. pe mine nu m-ar preocupa atata ce las in urma cat ceea ce fac si cum ma simt cat sunt aici.

sigur ca, de-a lungul vietii, te lovesti de o gramada de probleme si infrunti o gramada de situatii care de care mai aiuristice, de exemplu nu cred ca preocuparea principala a unui detinut politic, sau a unui paraplegic, sau a unei femei careia i-au murit copii, sau a unuia care e pe cale sa moara de foame in fundul africii e sa fie deosebit de ceilalti.

chiar si emigrantilor veniti din tari sarace, cum suntem noi, le e greu sa treaca mai departe de numarat banii, dovada chiar forumul ala plin de oameni care-si compara nonstop acareturile, masinile, salariile. si nu-s de condamnat, cand vi din evul mediu unde norma-i buda in fundul curtii si te trezesti dintr-o data cu bani multi in banca ti se pun creierii pe bigudiuri si incepi sa te crezi buricul pamantului numai si numai pe baza respectivului cont.

deci, cetateni emigranti, nu ma adresez voua, ci urmasilor urmasilor vostrii, care o sa creasca ca niste oameni normali si echilibrati! :D

o sa observati niste chestii foarte interesante daca sunteti dispusi sa iesiti din zona de comfort: cu cat te implici in mai multe chestii cu atat devi mai receptiv la ce se intampla in jurul tau. e ca si cum creierul nostru e setat sa nu vada ceea ce nu ne intereseaza. probabil ca exista o explicatie stiintifica pentru asta, eu nu o cunosc.


*asta am bagat-o pentru ca stiu ca-s unii care numai cu atata raman din ce baigui eu aici :D