cine nu munceste, nu greseste. da' plateste

m-am mai angajat odata ca bucatar, pentru ultima oara.

lucram la un hotel/restaurant din predeal, care tocmai fusese preluat pentru administrare de catre sefu' de sala. omul stabilise un buget fix pentru salarii, adica salariul alora vechi scadea de fiecare data cand aparea un nou angjat. nu e greu de inteles de ce noii veniti nu aveau viata usoara. 

chestia asta am aflat-o imediat ce m-am angajat, asa ca m-am resemnat, ma gandeam ca nu o sa fac multi purici pe-acolo. dar, spre surpriza mea, personalul eram mai degraba amabil cu mine, mai ales o chelnerita, cea care purta o pereche de desuuri cu claxon. yeap, avea o pereche de bikini cu o bucata de cauciuc atasata, genul de squeaky toy, care scotea un sunet strident cand o loveai. 

ma obisnuisem repede cu chelnerita care se lovea din cand in cand intre picioare, in scurt timp ajunsesem chiar prieteni, ma lasa si pe mine sa ma joc cu desuurile ei. 

viata era frumoasa, ma distram de minune, cu munca nu prea ma omoram, nu ca n-as fi vrut, dar nu ma lasa nimeni sa ma apropiu de bucataria propriu zisa. in cateva saptamani devenisem expert in curatat cartofi, spalat vase si cumparat tigari de la chioscul de peste drum.

si-am dus-o asa aproape o luna, cu un singur incident demn de semnalat: intr-o buna zi, cineva mi-a furat banii din buzunarul hainei de o lasasem in vestiar. nu putea fi decat unul dintre colegi, caci nimeni altcineva nu avea acces. pe moment m-am suparat foarte tare, i-am povestit prietenei mele chelnerita intamplarea, fata m-a ascultat cu rabdare, a facut cateva comentarii deloc binevoitoare la adresa gastii de hoti din hotelul ala si mi-a oferit ea bani imprumut, ca sa am cu ce plati biletul pana acasa. i-am inapoiat banii a doua zis si mi-am propus sa uit cat mai repede de incident.

la sfarsitul lunii, inainte sa se dea salariile, se facea o sedinta cu personalul in care sefu' de sala, noul patron, ii lua la suturi in fund pe angajati, le contabiliza boacanele si le scadea din slariu eventualele pierderi. nu eram foarte stresat de sedinta aia, nu facusem mai nimic toata luna, drept urmare nici greseli nu am avut cand sa fac.

si a inceput sedinta. seful era prietenos nevoie mare, ii lauda pe toti, era tot numai un zambet. asta-i zbirul in privinta caruia ma avertizasera colegii? gandeam eu. ca sa vezi in ce hal exagereaza lumea! 

apoi a venit randul meu si mi s-a pravalit cerul in cap. am aflat urmatoarele despre mine, fapte la care fusesera martori mai toti colegii: 

- ca am furat 15 kg de cascaval, 1 kg de miere, doi saci de cartofi, trei rude  de salam de sibiu si o gramada de alte maruntisuri pe care seful, marinimos, m-a anuntat ca nu a mai stat sa le contabilizeze.

- ca am spart 6 farfurii, 4 pahare si am pierdut cateva tacamuri. 

- ca am stricat usa de la frigider.

- ca am stricat patul dintr-o camera

- ca am otravit catelul hotelului

- ca am infundat un veceu aruncand tampoane folosite in el.

- samd

am fost concediat, desigur. din salariul ce mi se cuvenea am mai primit aprox. 10% si, cand m-am dus sa-mi iau banii aia, am aflat ca prietena mea, chelnerita, fusese data afara. au prins-o furand din vestiar.

zabala. somnoroase pasarele

na ca nu mi-am batut capul nici astazi cu combinatul literelor. am stat toata sera si am frecat menta pe net. m-am uitat la videouri cu pisici, (sa nu aud comentarii, cu ce e mai breaz un meci de hochei?!? hm?!?) m-a umplut de groaza, scarba si mila la anchetele lui chris hansen, am citit niste materiale de self improvement, ceea ce a cam devenit distractia mea favorita de cateva zile incoace, caci nimic nu e mai haios decat, de pilda, un material motivational care incearca sa te convinga ca daca tii dimineata, la trezire, un creion in gura o sa fi mai fericit. ia te uita unde statea secretul fericirii, mi-am zis, si-au stors creierii zeci de generatii de filosofi ca sa vina unul si sa le spuna ca secretul este sa iti pui zabala.

apoi, i-am trimis un mail unui amic - care fusese la cinema sa vada un film despre viata hannei arendt - in care il intrebam daca se termina cu happy end, daca se marita la sfarsit. si am mai facut o gramada de chestii, una mai glorioasa decat cealalta, pana m-a luat somnul. 

somnoroase pasarele

pe la cuiburi se aduna

face niste activitati prin ramurele 

noapte buna.

life is viata

cum astazi nu am timp de torturat tastele, o sa povestesc doar o mica intamplare care m-a emotionat, de-a dreptul. un orb isi plimba cainele mira pe strada. la un moment dat, cainele se opreste sa-si faca nevoile. orbul scoate o punga, se aseaza in genunchi si incepe sa caute, cu mana in punga, rahatul cainelui. i-a luat ceva timp pana l-a gasit.

si mi-am amintit de cocalarul al carui caine se usurase in holul blocului. cocalarul s-a uitat asa, putin sictirit si si-a vazut de drum, butonand la iphone.

bucatarii nu stiu sa gateasca

o sa iau o pauza de la povestit intamplari taximetristice si ma intorc in timp, cu cativa ani inainte, la primul meu job oficial. zic oficial, ca joburi am tot avut, de la 8-9 ani incolo.

primul meu job oficial a fost cel de bucatar, ceea ce nu te-ar surprinde daca ai stii ca tocmai terminasem liceul economic, specialitatea bucatar si-mi dadusem examenul de diploma din ciulamaua de pui.

s-a intamplat sa-mi gasesc de lucru la o cabana/motel de pe langa brasov, impreuna cu inca 3 colegi. eram singurii angajati in bucatarie si intamplarea a facut ca nici unul dintre noi sa nu stie sa gateasca, caci ne-am petrecut anii de scoala necajind colegele care isi luau viitoarea meserie in serios.

poate situatia asta l-ar fi speriat pe vreun oarecare, dar noi nu eram genul ala de indivizi, nu ne-am batut capul prea tare, ne gandeam ca atata timp cat stim sa citim si avem cateva carti cu retete ar trebui sa ne descurcam onorabil.

timp de 3 zile n-am avut nici un client, apoi, intr-a patra, ne-am trezit cu o echipa de rugby, cu antrenori,    si tot tacamul. mama ma-sii de treaba, imi zic, nu putea sa pice o echipa de sah?!? ce-i facem daca nu le place mancarea ciclopilor astora? in momentul ala, unul dintre colegi a dat cu boneta de pamant si ne-a comunicat cu naduf ca el pleaca acasa, ca nu are chef sa-si riste viata pentru salariul minim. noi astelalti ne-am organizat intr-o celula de criza si am inceput sa ne batem capul cu meniul zilei. intr-un final, am convenit sa le comunicam rugbystilor ca nu avem decat paste. caci, ce ne-am spus noi, cat de greu e fierbi niste paste si sa adaugi o galeata cu apa la una cu sos de rosii?
din pacate nu ne-a merg asa de usor. rugbystii pusesera mana pe un meniu pe care nu am apucat sa-l ascundem la timp si nu erau doi care sa vrea acelasi lucru. dupa indelungi parlamentari, amenintari voalate, scuze ipocrite si injuraturi neaose, am reusit sa ii convingem sa comande paste, dar am fost nevoiti sa mai adaugam si niste cascaval pane, ca sa cadem la pace.

intorsi in bucatarie - dezastru! pastele se arsesera! dar cum eram optimisti de felul nostru ne-am spus ca e si asta o experienta care o sa ne foloseasca in lunga noastra cariera de bucatari. tocmai aflaseram ca daca lasi apa sa fiarba prea mult se cam evapora. ca sa scap de responsabilitate, le-am propus colegilor sa se ocupe ei de reciclat pastele in timp ce eu fac cascaval pane. am luat cartea de bucate, am deschis-o la pagina potrivita si m-am apucat cu voiosie de treaba. m-am scos, imi ziceam. in timp ce astia doi probabil or sa si-o ia pe coaja de la rugbysti, eu o sa fiu eroul zilei cu cascavalul meu pane, care arata absolut delicios.

ca sa fac povestea lunga scurta, in final ne-am mai ales cu o experienta: asa cum apa se evapora daca fierbe prea mult, cascavalul din cascavalul pane se topeste daca il lasi prea mult in tigaie. rugbystii nostrii au fost nevoiti sa se multumeasca cu paste arse si cascaval pane fara cascaval. bine ca macar am avut prezenta de spirit sa ne retragem in timp ce chelneritele ii serveau.

bucatarii nu stiu sa gateasca 2

n-am facut multi purici acolo. cum nu prea aveam clienti carora sa le bagam pe gat ce haleam noi, in curand aveam niste lipsuri in gestiune de ne apuca tremuriciul. si colac peste pupaza, s-a mai intamplat si povestea cu hotii.

intr-o buna zi, paznicul ne-a comunicat ca se duce pana acasa, ca ii murise sau i se nascuse cineva, nu mai retin exact. era de loc dintr-un sat de la capatul lumii, de prin moldova. si ne ruga frumos sa il inlocuim pentru o noapte. cum nu ne inghesuiam nici unul, ne-a promis ca ne plateste. cum aveam nevoie de bani, caci mi se stricase bicicleta sau hamsterul, nu mai retin exact, m-am oferit, cu marinimie, sa il inlocuiesc.

boooon, si se face seara. ca sa nu adorm, am avut geniala idee sa imi iau cu mine un radio. m-am instalat la receptie si ascultam apatic, muzica aia obosita. dupa un timp, de plictiseala, mi-a venit o idee: ce ar fi sa ma apuc sa dau dedicatii? zis si facut. mi-am alcatuit o lista mentala cu toti prietenii, cunostintele, rudele si vecinii si m-am pus pe treaba. mergea de minune, imi pierisera si somnul si plictiseala. si am tot tinut-o asa pana inspre dimineata, dand dedicatii pentru baietii din tractoru, gasca de pe partizanilor, blonda de la chioscul de inghetata, samd. nu m-a deranja mai nimic in noaptea respectiva, cu exceptia cainilor motelului, care parca o luasera razna la un moment dat. dar am rezolvat neajunsul asta dand radioul mai tare.

inspre dimineata mi-am amintit ca trebuia sa fac vreo trei ronduri prin curte. am iesit sa ma dezmortesc putin si... sa-mi cada basca, nu alta! amandoua magaziile aveau usile deschise si erau complet golite. hotii furasera pana si scandurile stivuite de-a lungul peretelui! cainii inca mai latrau, saracii, dar cam ragusisera.

ok, zic, asta pune capac la toate. mi-am sculat colegii, le-am explicat situatia si pana sa rasara soarele ne si carabaniseram, lasand o scrisoare in urma in care il anuntam pe patron ca ne dam demisia.

am stat stresati un timp, ne era teama ca patronul trimite politia dupa noi, dar nu s-a intamplat nimic. acuma daca stau sa ma gandesc nici nu ma mira, toate astea se intamplau imediat dupa revolutie si individul respectiv primise cadou motelul, sa il administreze. avea si el invartelile lui, nu-i ardea de discutii cu politia. si mai banuiesc ca paznicul nu era strain de toata tarasenia.

si uite asa s-a terminat cu primul meu job oficial. nu am avut mai multa bafta nici cu al doilea, dar asta-i o alta poveste.

o luna are 30 de zile. taxiul

mi-am propus un exercitiu de vointa, sa scriu cate un text in fiecare zi, timp de o luna. carevasazica, pana prin 6 august facebook-ul o sa ma renege, jocurile video or sa ceara divortul, pisicul se va bucura de faptul ca, pentru o luna, nu o sa mai atenteze nimeni la mandra-i coada si menta va scapa nefrecata. daca nu gasesc nimic interesant de povestit despre viata-mi de zi cu zi, despre oamenii si intamplarile de care ma lovesc, o sa povestesc din +/- copilarie.

cum astazi am avut o zi mai degraba dezbracata de evenimente, o sa povestesc cum m-am apucat de taximetrie.

imi luasem permisul de vreo 2 luni si conduceam destul de bine, in sensul ca eram in stare sa deosebesc frana de acceleratie. aveam o masina antica, un opel kadet din '77 (asta se intampla prin '97). masina mea nu prea avea frane, dar ma descurcam destul de bine sa opresc folosind frana de mana si bordurile. imi lipsea bara din fata, pe care o pierdusem intr-o neintelegere cu un coleg de scoala, care n-a priceput ca nu e prudent sa franeze inaintea mea cand nu-s borduri la indemana. ne incarcaseram colegele de scoala si mergeam la o bodega, sa-mi sarbatoresc turela de taxi si sa-mi fac curaj sa ies la drumul mare. de necaz ca mi-am pierdut bara din fata am sarbatorit mai abitir decat toti, dar chestia asta nu m-a ingrijorat prea tare, pe vremea aia credeam ca daca beau conduc mai bine. stii cum e cu incepatorii, pentru ei mai bine inseamna mai repede.

printre primii clienti am avut o doamna care a mirosit ca ceva nu e in regula, numai ca nu se uita unde trebuie. ma tot freca la cap, ca de ce am lentile asa de groase, ca am voie sa conduc asa, ca vad bine semafoarele, samd. cum era din ce in ce mai agitata, am zis sa o linistesc cumva. m-am intors la ea si i-am zis sa nu-si faca griji in privinta ochelarilor mei, ca nu aia e problema, problema is franele. s-a linistit instantaneu. ce e drept, mi-a fost teama ca am linistit-o de tot, dar nu, a supravietuit.

la cateva saptamani de la debutul meu ca taximetrist, scosesem deja bani de cateva pachete de tigari si ma credeam baron local. capatasem atata incredere in indemanarea mea incat m-am suparat foc cand, la semaforul de la gara, boul dinaintea mea a dat cu spatele si mi-a strambat capota. am iesit hotarat sa il bat, daca era mai slab ca mine, sau sa il atentionez respectuos ca mi-a atins masina, daca era mai puternic.  (va rog insistent sa nu ma judecati gresit, pe vremea aia era specificat si in codul rutier ca daca un sofer te enerveaza trebuie sa-l bati. sau asa cred, caci mai toti se comportau la fel)
well, s-a dovedit ca de fapt eu il lovisem pe el. si uite asa am invatat ca la semafor e mai bine sa tii piciorul (sau mana, in cazul meu) pe frana, caci altfel masina o ia la vale fara sa-ti dai seama.

gata, m-a luat somnul, o sa mai povestesc si altadata, caci a fost destul de lunga si plina de peripetii cariera mea de sofer de taxi ilegalist

motiva-m-as

citeam deunazi niste materiale motivationale si ma intrebam daca cineva, undeva, vreodata, reuseste sa obtina niste rezultate aplicand ideile motivatorilor. 

imi e destul de greu sa cred asta. uite, de pilda, ideea aia care suna asa de bine, teoretic: "traieste ca si cum ar fi ultima zi din viata ta"

hai sa fim seriosi, daca chiar s-ar intampla sa fiu informat ca mai am doar o zi de trait as fi atat de coplesit de vestea asta incat m-as invarti o vreme in cerc izbindu-ma cu capul de pereti, apoi m-as tranti pe canapea si as astepta acolo sa se faca maine. ceea ce cam seamana cu felul in care imi petrec in realitate viata, de altfel, dar asta nu inseamna nimic!

alta creatie a geniilor motivationale: traieste ca si cum pensia nu ar fi o optiune. pai asa si traiesc! sincer, mai exista oare printre noi indivizi suficient de naivi ca sa isi inchipuie, in actualul context economic, ca vor vedea ceva din banii cu care au cotizat la pensie? daca da, este evident ca oamenii aia n-au nevoie de nici un fel de motivare, caci sunt niste monumente de gandire pozitiva.

altii te invata sa stapanesti limbajul nonverbal. se pare ca daca stai cracanat, si cu bratele departate de corp ca un culturist facebook, lumea o sa te perceapa drept mascul alfa. acuma trebuie sa recunoastem ca propovaduitorii importantei limbajului corporal sunt oarecum rezonabili, nu merg atat de departe incat sa ne ceara sa ne pisam pe la colturi, ca sa ne marcam teritoriul. spre nemultumirea numerosilor masculi alfa care, in semn de protest, au inceput sa umble cu pantalonii lasati si cu chilotii la vedere.

recviem pentru ciresari

au fost, mai intai, "ciresarii" visul unei copilarii care n-a fost ceea ce ar fi trebuit sa fie. chiulind de la scoala, chiulind dintr-o familie impovarata de griji, mi-am cautat ciresarii prin toata lumea, atat cat se intindea ea la varsta aceea, strecurandu-ma cu abilitate printre gastile micilor monstrii care terorizau cartierul.

i-am cautat printre vecini, printre colegii de scoala, printre cunostintele intamplatoare. poate ca nu i-am cautat suficient, poate ca nu s-au lasat ei descoperiti, nu stiu.

 ii cautam, inca, in pragul adolescentei, scrutandu-mi amicii din vecini, ceea ce mi-a oferit sansa de a fi martorul marii transformari. intr-o seara ruginie de toamna, cu cateva zile inaintea inceperii unui nou an scolar, m-am intors de la tara, mi-am insfacat mingea si am navalit pe scari, bucuros de a-i fi zarit pe copii din vecini asezati pe trepte, in fata blocului. o sumbra presimtire m-a incercat la vederea chipurilor inexpresive, de-acum, pentru mine. se mutasera doua surori, de varsta noastra, in bloc. joaca a fost abandonata in favoarea seductiei, in forma ei infantila. mi-am luat mingea sub brat si m-am intors in casa. esuasem in incercarea de a-i transforma in ciresari. timpul mi-i rapise.

 a inceput, apoi, liceul si speranta a renascut, dar nu a supravietuit mediului potrivnic si valurilor de alcool, in care a sfarsit inecata.

 ca o boala incurabila, care recidiveaza din cand in cand, dragostea a modificat structura visului, impiedicand, inca o data, cautarea. ciresarii erau mai departe decat oricand.

 i-am gasit, intamplator, in ultimii ani de facultate. au fost doi ani plini, doi ani care-au rascumparat tot timpul pierdut, toata bajbaiala de pana atunci. doi ani petrecuti prin sordide camere de camin, prin munti, prin beciuri pretentios botezate "pub", prin trenuri personale ce leaga intre ele centre universitare. au fost seri memorabile, nopti unice, dimineti cu ferestre deschise. ciresari mei existau cu adevarat si erau asa cu mi-i inchipuisem, ba chiar mai mult de-atat.

 apoi, vremurile ne-au despartit. la una dintre ultimele intalniri, am jucat un joc, ne-am mimat fiecare viitorul, asa cum ni-l inchipuiam. rand pe rand, ciresarii mei s-au imprastiat prin tara/lume. alte orase, alte tari s-au imbogatit cu ei. a venit si randul meu sa-mi aleg un loc; nu mai aveam nici un motiv sa raman.
si iata-ma aici, departe de trecut, reincepandu-mi cautarile. nu-mi fac prea multe iluzii, stiu ca este tarziu pentru asta, dar speranta imi urla-n urechi: "se poate!".*


  *text din 2005 nepostat din motive de siroposenie exagerata :))

revelion la casa romaneasca a domnului

anul asta am facut revelionul la papaion si totul a fost perfect. pana la rezervare :D

glumesc, a fost chiar fain. cu ceva surprize de genul ca masa rezervata, ce aparea intr-un colt in planul de pe net, era de fapt langa ringul de dans. de fapt pe ring, ca sa fiu mai exact. se vede treaba ca nu incapuse in coltul ala. ei, se mai intampla, oamenii or fi uitat sa tina cont si de scaune cand au calculat cate mese intra in sala.

cheful era in toi cand am ajuns - cand am intrat, mai exact, ca de ajuns ajunseseram de mult, dar nu gaseam parcare. pana la urma am reusit sa urc masina pe muntele de zapada din fata intrarii, asa ca nu am avut prea mult de mers pe-afara - norocul meu, s-a dovedit ca noii mei pantofi nu erau facut pentru umblat ci pentru patinat.

nici nu ne asezaseram bine la masa ca au si sosit colindatorii. ansamblul hora, sau asa ceva. fete si baieti frumos costumati, un urs, o capra si niste personaje de care nu am reusit sa ma dumiresc ce reprezinta. poate si pentru ca nu pareau sa aiba multa vlaga in ei, s-au mai inviorat abia cand au ajuns la partea cu greutatile financiare prin care trece ansamblul si la plimbatul cu caciulile-n mana prin sala. am profitat si mi-am dat si eu obolul, ca de mult vroiam sa imbrac o suba de-aia*

apoi ne-a cantat ceva slagare antice - dar foarte simpatice - domnul nashul (as in godfather), daca pot sa-i spun asa. se vede treaba ca toaletele noastre erau de-a dreptul sclipitoare, caci nashul nu a indraznit sa isi dea jos ochelarii de soare toata noaptea. cand lua nashul o pauza, intra in paine DJ-ul. cand Dj-ul nu era atent, aparea cetateanul turmentat care smulgea cablurile din boxe.

cetateanul asta a fost senzatia serii. genul de om care atunci cand se imbata devine brusc foarte energic si intreprinzator si daca nevasta nu sta la batut, gaseste el alte metode sa isi consume energia. acuma ii casunase pe bietele boxe, emiteau prea multa muzica ardeleneasca si il iritau pe dansul, care venea din nord-est si ar fi vrut sa asculte ceva stefan cel mare, probabil. se distra asa de bine scotand cablurile din boxe incat a durat ceva vreme pana ce l-au convins ca lady gaga n-are nimic de-a face cu ardealul, drept urmare ar trebui lasata sa se manifeste.

mancarea a fost rezonabila inspre buna, mai putin friptura de animal neidentificat. tot ce pot spune despre animalul ala e ca nu prea s-a omorat cu mersul la sala.

la miezul noptii a venit un ninja si ne-a felicitat ca am ales sa ne petrecem aceasta sfanta zi in casa domnului, dupa care ne-a cerut sa rostim impreuna cu el un descantec.

totul s-a terminat pe-un ton pozitiv, cand un cetatean ursuz a luat microfonul si ne-a anuntat ca in 5 minute se inchide sala. a urmat un iures ca la asaltul plevnei si ne-am trezit afara, in ploaie, in 2012. la multi ani! :)

*de fapt, au cantat frumos cei de la hora, mi-au (ne-au) placut, dar nu ma pot abtine sa nu fiu rautacios, intr-o lume perfecta as muri de plicitseala :D

zibzarul

ca sa aiba noima ceea ce vreau eu sa povestesc aici, trebuie sa incep prin a informa cititorul (daca sunt mai multi, fac cinste, ca doar n-oi saraci din 3 beri) ca in copilarie, pana pe la 4-5 ani am crescut la bunicii mei unguri si nu stiam o boaba romaneste, muream de sete cu taica-meu care nu intelegea o boaba ungureste langa mine.

apoi m-au luat ai mei in oras si am inceput sa invat prima limba straina. mergea destul de bine, le mai incurcam cateodata, dar nu se mai punea problema sa mor de sete.

si intr-o buna zi de vara, cu cateva luni inainte sa incep scoala, stateam la scara blocului cu noii mei prietenii, copii din bloc (nu stiu cum se intamplase de se hotarasera toti locatarii dintr-o data sa faca copii, de eram cam toti de-o seama) si vorbeam despre lucruri deosebit de importante, cum ar fi bruzli, ciocanitoarea udi si rahan.

si pe cand ne intreceam in pronosticuri privind rezultatele unui meci bruzli-rahan, dan zdrelea se duce la toaleta, sub balconul lui zoli si se intoarce necajit, aratandu-ne fermoarul stricat. "de ce ii zici fermoar?", il intreb. "asa se numeste, cum vrei sa-i zic?!?"

cum intotdeauna am fost un tip marinimos, nu am vrut sa il lasa pe noul meu prieten sa se zbata in ignoranta si l-am informat ca obiectul respectiv poarta numele de "zibzar". dar se vede treaba ca pe unii mai bine il lasi in boii lor, caci individul nu a dat nici doi bani pe bunavointa mea, ba dimpotriva, o tinea una si buna ca chestia aia de la prohab se numeste fermoar. nici dupa ce i-am explicat, logic, ca are zimti, deci e zibzar, caci ambele cuvinte incep cu z nu am reusit sa obtin nimic.

ca sa nu ma apuc sa ma cert cu el, am decis sa ii las pe ceilalti baieti sa transeze daca-i fermoar sau zibzar si spre marea mea uimire, toti in cap - vreo 5 insi - i-au luat partea!

ok, zic, probabil ca astia il plac mai mult pe dan decat pe mine. dar nu era asta, pareau foarte prietenosi. si atunci de ce ii zic cu totii zibzarului fermoar?!?

si atunci am avut o revelatie: toti copii, cu exceptia mea, sunt prosti! prosti si incapatanati in prostia lor! eu eram cu totul si cu totul special si ma astepta un viitor stralucit!!

eh, copilarii... am evoluat intre timp. astazi, sunt mult mai intelept, mult mai citit, mult mai experimentat, nu mai judec atat de superficial. acuma am un test infailibil sa detectez un prost. e simplu, prost e ala care gandeste altfel decat mine! :D

mitropa si inelul de cacao

cand eram eu mic, prin late '80, stiam mersul trenurilor mai bine decat aia de la informatii cfr. stiam exact la ce ora trec trenurile cu turisti straini (mitropele) si ne asezam din timp la posturi, de-a lungul caii ferate. cand trecea trenul, incepeam cu totii sa urlam ca dementii "gumi!!! gumi!!!!" si intindeam mainile cu gesturi de implorare inspre zeii aia posesori de ursuleti de guma si alte minunatii dulci.

invatasem rapid sa ii deosebim pe rusi de restul turistilor, era foarte simplu, daca in loc de guma sau ciocolata te alegeai cu niste rosii, oua sau resturi de sandwichuri in cap era clar ca trenul ducea frati de-ai nostrii de la rasarit. mai aruncau si cu sticle dupa noi, dar nu au reusit decat o singura data sa sparga capul unui copil, eram destul de agili cu totii.

tot cam prin vremea aia, m-am dus la nu-s' ce magazin sa-mi cumpar inel de cravata si cand vanzatoarea mi-a spus pretul am avut asa, o reactie putin deplasata: "x lei pentru cacatu' asta?!?!?". drept urmare, peste cateva zile am fost nevoiti sa ascultam o predica a directorului - aflase despre incident dar nu si despre vinovat - care ne-a vorbit timp de juma de ora despre cravata, despre ce simbolizeaza ea si cati au platiti cu viata ca noi sa avem acuma conditii absolut mirifice de trai. si sa stii ca m-au atins vorbele directorului, adica eu nu ma gandisem niciodata ca cineva chiar a murit pentru cacatu ala. intelegeam sa fi luptat pentru niste ursuleti de guma, dar asa... jalnic!

despre pomicultori, zidari si sex fara protectie

deunazi, sustinea cineva pe un forum ca important in viata e sa sadesti un copac, sa faci un copil si sa ridici o casa. eu zic ca n-are dreptate si sunt hotarat sa merg pana in panzele albe ca sa-mi sustin parerea!
a man's gotta do what a man's gotta do! :D

constructiv nu inseamna sa plantezi un boschet sau sa-ti construiesti un cotet in curte, mai degraba as zice ca inseamna sa-ti faci un proiect de viata, ca sa zic asa, sa ai un tel sau mai multe de urmarit pana te prinde moartea din urma. chestii de genul sa umblii prin locuri in care aparatul foto n-a pus piciorul, sa-ti descoperi un talent si sa il cultivi pana-n ultima zi, sa-ti dezvolti creativitatea sa scoti capul din cutie si sa nu lasi rutina sa te blazeze. sa practici un sport si sa-ti cultivi prieteni interesanti cu care sa ai mai multe de impartit decat berea si micu'.

ca un copac il plantezi in 5 minute si daca ti se pare asa mare branza parca vad ca o sa stai si o sa te extaziezi in fata lui, asteptand sa creasca. lasa bs-ul ala cu "ti-ai trait viata degeaba daca nu ai plantat un copac sau nu ai facut o casa si-un copil" ala e bun pentru trogloditii care se impreuneza fara protectie, arunca cotorele de mar aiurea si-si pun termopane si gresie. foloseste-ti imaginatia, ca de-aia te-a inzestrat statul cu ea. lasa pomicultorii sa se ocupe de plantat copaci, constructorii sa se ocupe de construit si oamenii capabili sa creasca un copil sa se ocupe de conceptie.

de la o anumita varsta incolo devii foarte comod, nu prea mai ai chef de nimic care sa necesite parasirea fotoliului. iti traiesti viata ridicandu-te de pe un scaun si asezandu-te pe altul. si intr-o zi vine cineva si-ti zice: "ba, io ma apuc de sportul cutare. te bagi si tu?" si tu iti zici what the heck, si asa n-am ce face, ia sa vedem ce iese de-aici.

si te apuci de sport. unii se lasa dupa cateva saptamani/luni, inainte sa capete macar o idee de cat de fun poate sa fie. dar altii persevereaza si dintr-o data ii vezi niste indivizi foarte activi, incep sa se preocupe de n-spe mii de chestii, se implica intr-o gramada de proiecte, au timp de hobby-uri si le mai si ramane vreme sa se odihneasca, is pastreaza/dobandesc o silueta de invidiat, isi fac prieteni noi, capata/recapata increderea in fortele proprii, au mai mult chef de f***t si mai multe choix-uri* (acolo un de e cazul) au o altfel de atitudine in fata vietii, emana energie si-i mai probabil ca nu se descurajeaza dupa un esec oarecare ci persevereaza pana isi ating scopurile. vorba aia cu pofta care vine mancand e cat se poate de adevarata si va rog insistent sa nu o luati ad litteram.

explicatia pentru toate astea e super banala, de ordin fiziologic, e cunoscuta dintotdeauna - sper ca nu e nevoie sa dau citate latinesti rasuflate.

acuma, cu hobby-urile e alta poveste. sa zicem ca devii constient ca esti un pictor destul de bun. atunci incepi sa aloci din ce in ce mai mult timp acestui hobby care, printre altele, te ajuta sa te relaxezi. iti vezi progresele si te apuca asa, un feeling de mandrie, nasul se indreapta imperceptibil in sus, incepi sa te vezi diferit de vulg si parca vezi, dintr-o data, lumea cu alti ochi.

ca ala-i adevarul, suntem cu totii in aceeasi oala, stam blocati zilnic in acelasi trafic, stam la coada la aceleasi case de marcat, ne uitam la aceleasi emisiuni si ascultam aceeasi muzica. cam greu sa te crezi deosebit asa, fara un motiv bine intemeiat, cu exceptia cazului in care esti un bou. dar un talent dintr-asta te scoate putin din anonimat. sigur, sunt si alti pictori in lume, dar tu esti unul dintre cei mai buni!

pentru ca cetateni, este cumplit sa te simti doar un average joe/average jane, viitor ingrasamant. pe mine nu m-ar preocupa atata ce las in urma cat ceea ce fac si cum ma simt cat sunt aici.

sigur ca, de-a lungul vietii, te lovesti de o gramada de probleme si infrunti o gramada de situatii care de care mai aiuristice, de exemplu nu cred ca preocuparea principala a unui detinut politic, sau a unui paraplegic, sau a unei femei careia i-au murit copii, sau a unuia care e pe cale sa moara de foame in fundul africii e sa fie deosebit de ceilalti.

chiar si emigrantilor veniti din tari sarace, cum suntem noi, le e greu sa treaca mai departe de numarat banii, dovada chiar forumul ala plin de oameni care-si compara nonstop acareturile, masinile, salariile. si nu-s de condamnat, cand vi din evul mediu unde norma-i buda in fundul curtii si te trezesti dintr-o data cu bani multi in banca ti se pun creierii pe bigudiuri si incepi sa te crezi buricul pamantului numai si numai pe baza respectivului cont.

deci, cetateni emigranti, nu ma adresez voua, ci urmasilor urmasilor vostrii, care o sa creasca ca niste oameni normali si echilibrati! :D

o sa observati niste chestii foarte interesante daca sunteti dispusi sa iesiti din zona de comfort: cu cat te implici in mai multe chestii cu atat devi mai receptiv la ce se intampla in jurul tau. e ca si cum creierul nostru e setat sa nu vada ceea ce nu ne intereseaza. probabil ca exista o explicatie stiintifica pentru asta, eu nu o cunosc.


*asta am bagat-o pentru ca stiu ca-s unii care numai cu atata raman din ce baigui eu aici :D

"CUM VA SIMTITI ASTAZI?!?" "NUMBER ONE!!!" 2

cam prin perioada aia, stateam eu cu baietii pe o terasa, cu ceva lichide-n fata, impartind un pachet de winston cand ne-am trezit cu un tip - nu-mi mai amintesc cine era - care ne intreaba daca nu vrem sa facem niste bani. "ok, zic, daca-mi cere rinichiul i-l vand".

"e un nou biznis, zice, un concept revolutionar, se numeste marketing direct si e foarte in voga in state." eu eram putin jenat, ma gandeam, asa, ca uite ce pacat ca n-am scoala si mi-am promis ca, cu prima ocazie, imi dau si eu bacul. "nu e nevoie de studii de specialitate, zice, va oferim noi o formatiune gratis". "ok, zic si ma uit la prietenul robert: ne bagam?"

"sigur, si-asa frecam menta toata ziua, hai sa vedem ce e"

si ne-am prezentat a doua zi la adresa indicata. un apartament banal, complet gol, cu exceptia unui birou cu un scaun pe care statea o domnisoara serioasa foc, imbracata foarte profi.

incaperea era plina de tineri, genul de tineri carora li se citeste cazierul pe fata. tipa ne explica ce inseamna marketingul direct, iar noi ne dezumflam pe masura ce intelegem despre ce este vorba.

pentru cine nu stie - m-as mira sa existe cineva care nu stie - e vanzare de rahaturi din usa in usa. era prima oara cand auzeam de asa ceva, dar mi-era clar ca nu-i pentru mine. robert era la fel de entuziasmat.

in timp ce ma gandeam la o scuza ca sa rup usa, un domn - foarte prezentabil, de altfel - ne-a luat de cate o aripa si ne-a dus in sufragerie, unde se adunase toata menajeria. acolo am aflat ca-l cheama costel, vine de undeva dintre botosani si moscova si ca el va conduce sedinta de motivare.

sedinta de motivare consta dintr-o serie de urlete. primul urla domnul costel: "CUM VA SIMTITI AZI???" apoi raspundea delicventa juvenila pe douaj' de voci: "NUMBER ONE!!!!!!"

chestia asta se repeta de vreo 7-8 ori, din ce in ce mai tare, pana ce domnul costel declara ca suntem suficient de motivati si gata de treaba. la primele urlete ne-am mirat. la al doilea set, ne-am intrebat daca-s normali. la al treilea set ne-a bufnit rasul.

apoi s-a apucat vecinul de sus sa bata isteric cu ceva in podea si sa urle mue baaaaa!!! number one!!!!!

drept urmare, la al patrulea set am inceput sa urlam si noi cu entuziasm si am tinut-o tot asa pana la sfarsit, ba chiar, din prea mult zel, am mai slobozit un "number one!" si dupa ce s-au oprit ailalti.

"CUM VA SIMTITI ASTAZI?!?" "NUMBER ONE!!!" 1

carevasazica, dupa primele 3 joburi invatasem urmatoarele: sa curat cartofi, sa scuip cojile de seminte la marele fix, direct in paharul de plastic de pe bord si am devenit foarte agil, acuma nici ciac noris n-ar reusi sa-mi dea cu aparatul de sudura-n ochi. (o mica paranteza: cand m-am apucat de kendo, instructorul mi-a zis ca sunt incepatorul cu cel mai dezvoltat zanshin* pe care l-a intalnit in cariera. mersi, sudorule, daca mai traiesti!)

ca sa pun putin lucrurile in perspectiva, toate astea se intampla la cativa ani dupa revolutie. in brasov, fabricile disponibilizau nonstop, o treime din forta de munca a orasului soma si nu se gaseau decat joburi de coafeze si badegarzi. fratemiu era badegard si castiga exact cat sa-i ajunga de tigari si de benzina, iar coafez nu cred ca mi-ar fi stat bine, nici nu stiam meserie. cu toate ca varu cipri a dovedit, ulterior, ca poti face un biznis deschizand o frizerie in care sa angajezi oameni care nu stiau sa tunda si le mai si tremura mainile. da asta-i alta poveste.

cu taximetria nu mergea totul pe roze: desi se faceau bani buni, eram mai mereu haituit de politie. nu trecea saptamana fara o amenda sau o spaga consistenta. plus ca piesele erau scumpe, iar masina veche si harbuita.

singura sansa sa faci ceva maruntis, in caz ca nu te trageai dintr-o familie cu bani sau nu aveai pile era sa pleci dincolo sau sa-ti vinzi un rinichi. ca sa pleci dincolo aveai nevoie de bani ca sa-ti cumperi o viza schengen. costa undeva intre 1500-2500 de marci si nu aveai nici o garantie ca nu iei tzeapa. puteam sa-mi vand harburile - intre timp mai cumparasem un opel, dar parca nu-mi venea sa risc chiar tot ce aveam. rinichiul m-am gandit sa-l patrez asa, ca ultima solutie.

ar mai fi fost varianta untaru. untaru era un fost coleg de clasa de generala de-si deschisese o taraba in piata. vindea esenta de rom, scobitori, vopsea de oua, ciocolata expirata si lame de ras. era o piata in aer liber - piata tractoru - si omul ala statea acolo de dimineata pana seara, iarna, la minus nspe grade. nu-i invidiam deloc soarta, pana intr-o zi de vara, cand l-am vazut discutand, rezemat cu nonsalanta de taraba, cu doua blonde misto. m-am dat mai aproape, curios la culme. trebuie sa specific ca untaru era un individ slinos, nu foarte vioi la creieri si nici tocmai un top model, ba chiar dimpotriva.

untaru le povestea tipelor cum s-a gandit el sa se extinda, pentru ca a inceput sa-i mearga bine. zicea ca din toamna inchiriaza si taraba vecina, sa-si dubleze profitul. si se gandea sa angajeze pe cineva, ca el sa se poata ocupa de aprovizionare si contabilitate. fetele-l ascultau cu gurile cascate, aproband, admirativ, proiectele faraonice ale domnului. mi-a cazut sucul de la dozator din mana de uimire.





* zanshin - state of awareness, of relaxed alertness -

lupta pentru pace

m-am distrat de minune astazi si am zis sa va fac si pe voi partasi. citeam comentariile la un interviu cu tipa care a scris "codul bunelor maniere". femeia afirma, printre altele, cum ca romanii nu-s civilizati.

comentariul 1 ii da dreptate: normal ca nu suntem civilizati, nu avem modele, nu suntem educati, uite cine ne conduce, un marinar care da mana cu toti taranii!

un altul, probabil un istoric, pune lucrurile in perspectiva: ca mai necivilizati sunt aia din transilvania, ca sunt multi unguri, care se trag din popoare migratoare, deci nu au cum sa fie civilizati.

comentatorul 3 crede ca toti cei care au comentat inaintea lui sunt prosti, pentru ca e clar mana imperialistilor care denigreaza tara, folosindu-se de o jidanca ce se ascunde sub nume romanesc.

un altul tine sa o contrazica cu argumente: nu suntem necivilizati, avem olimpici si sportivi de performanta. cineva ii atrage atentia ca nu prea e logica afirmatia, la care i se raspunde ca e un spalat pe creier si ca de aia ca el e vorba in articol.

unul afirma ca e normal sa fim un popor necivilizat, ca s-au imprastiat moldovenii pe peste tot. dupa care se porneste un razboi total, in care fiecare se injura cu fiecare ca sa dovedeasca ca el e cel mai civilizat.


sursa:
http://www.evz.ro/detalii/stiri/aurelia-marinescu-suntem-un-popor-necivilizat-926960.html#comentarii

munca innobileaza pe om (4)

apoi am implinit 18 ani, mi-am luat permisul si un harb de masina - un opel kadet - si m-am apucat de taximetrie. aveam vreo 3 luni de experienta ca sofer, inca ii mai izbeam in spate pe aia care franau prea brusc la semafor, dar nu am avut nici un accident serios si nici o bataie cu urmari grave.

a fost o perioada foarte interesanta, am invatat si am vazut o multime de chestii, unele foarte naspa. odata au urcat trei insi de il tineau numai in suturi si pumni pe un al patrulea si au tinut neaparat sa il inchida pe ala in portbagaj pana la destinatie. mai grav e ca il cunosteam pe unul dintre interlopi, eram un fel de prieteni. adica el era prieten cu mine si eu incercam pe cat posibil sa il evit.

am vazut o o patrula de militieni care il tineau pe un turist de brate ca sa ii poata lua un hot telefonul.

am fost "rapit" de o gasca de tigani si tinut toata noaptea intr-un bordei, ca sa asist la casatoria nu stiu carui puradel. obligat sa mananc laturile de le mancau ei si sa beau alcool pur dintr-un pet. "ca altfel ne suparam!!".

era cat pe ce sa o dau in bara cand am luat odata un depresiv beat ranga care cred ca vroia sa se sinucida, cand aveam viteza mai mare mi-a zmucit volanul din mana. am scapat cu bine la faza aia, m-am agatat ca disperatul si am reusit sa pastrez cat de cat directia.

am avut parte si de o gramada de fun, da aia sigur nu intereseaza pe nimeni, ca-i cu prostii :D

munca innobileaza pe om (3)

situatia dupa primele doua joburi nu era tocmai stralucita, de muncit muncisem cat de cat, dar nu fusesem platit. si e foarte bine ca s-a intamplat asa, la cat de tampit eram as fi fost in stare sa dau toti banii pe carti.

pe terasa la eforie facusem ceva bani, dar prefer sa nu povestesc cum i-am cheltuit. fapt e ca m-am intors acasa cu bani de tren imprumutati de la un coleg.

mi-am zis ca e cazul sa-mi schimb specialitatea, de vreme ce alimentatia publica s-a dovedit de rau augur. consultandu-ma cu prietenul robert, am ajuns la concluzia ca am putea face ceva maruntis daca ne-am apuca de tinichigerie auto. am gasit o firma din sacele care angaja si i-am convins ca suntem printre cei mai buni specialisti tinichigii din judet.

la firma aia am cunoscut niste personaje deosebit de interesante: un sudor piroman si iresponsabil - pe care nu am stiut niciodata cum il cheama, toti ii spuneau "sudoru", vali, un fost parnaias inchis pentru crima si eliberat conditionat, inainte de termen, care avea o vorba, cand se enerva pe tine: "n-ai fi tu primul.." si un maistru alcoolic care nu era in stare de nimic daca nu isi lua doza de dimineata.

era o firma ce distribuia chips-uri, aveau vreo 4 harburi vw modelul ala retro, in fiecare seara se strica motorul la cate una si trebuia reparat a doua zi. de treaba asta se ocupa maistrul, noi astelalti nu aveam mare lucru de facut in afara de pazit cu schimbul la usa, sa tinem de sase pentru cand venea sefu' in inspectie. doar sudorul se mai distra dand foc la diverse chestii.

jucam toata ziua carti pe o lada si cand auzeam "sase!" intorceam lada invers, astupand cartile si ne repezeam sa punem mana pe ceva, sa ne vada seful muncind. fostul parnaias se agata de un capat al motorului la care lucra maistru, sudorul isi verifica concentrat aparatul, robert plimba o matura prin mijlocul atelierului iar eu stergeam atent cu carpa un surub. din cand in cand mai schimbam rolurile. cam de doua ori pe zi eram intrerupti de la ale noastre.

se mai intampla sa si muncim, cand tabla ameninta sa cada de pe un harb, o taiam cu flexul si sudam alta in loc. sudoru traia periculos, nu avea nici cele mai elementare cunostinte de protectia muncii, isi trantea pe jos butelia aia cu carbid izbind-o cu picioarele si suda asezat pe ea. din cand in cand punea aparatul de sudura in functiune pe butelie, ca sa se scarpine. la faza asta noi ne adaposteam care pe unde apuca, asteptand, curiosi, explozia.

faceam pe ajutoarele lui cu schimbul, era partea cea mai stresanta, ca pe sudor nu il interesa ca e unul langa el care tine tabla cu patentul, isi zmucea aparatul sa descalceasca furtunul si-ti baga flacara in ochi. mi-a stricat o pereche de ochelari si vreo doua tricouri iar pe vali parnaiasul l-a lasat fara o spranceana. am crezut ca i-a sunat ceasul sudorului, dar s-a dovedit pana la urma ca era numai gura de parnaias, cel mai rau s-a dovedit tot sudorul, cand a facut o criza de nervi si s-a apucat sa alerge cu bidonul de benzina dupa secretara, sa-i dea foc.

n-am facut multi purici acolo. am constatat ca nu e tocmai domeniul in care vrem sa facem cariera. am primit doar jumatate din ultimul salariu care ni se cuvenea. patronul s-a aratat indignat de tupeul nostru ordinar de a ne cere toti banii, zicea ca de fapt trebuie sa ii multumim ca ne-a dat posibilitatea sa batem si noi un cui, ca altfel umblam pe strazi cu golanii.

in seara aia am batut cuie in niste cauciucuri.

munca innobileaza pe om (2)

cum sunt un individ foarte optimist atunci cand nu sunt pesimist, m-am bucurat, totusi, ca nu a ars hotelul cat am stat acolo. sigur se dovedea ca ma trag din prometeu.

ii inteleg si pe aia saracii, politica patronatului nu era foarte stralucita: exista un fond de salarii care se impartea la numarul de angajati. daca se angaja unul nou, automat le scadeau salariile alorlalti.
capitalismul salbatic dambovitean in prima faza.

la a doua tentativa de innobilare, stiam deja la ce sa ma astept, astfel incat m-am straduit, pe cat posibil, sa-mi iau singur salariul. lucram la motelul dambul morii, la intrarea in brasov. n-am apucat sa fac prea multi purici acolo, nu numai pentru faptul ca e putin atipic un bucatar care nu stie sa gateasca, dar si pentru ca mi s-a intamplat o chestie destul de neplacuta.

paznicului de noapte ii murise una dintre mame si trebuia sa mearga la priveghi, sau asa ceva si m-a rugat sa ii tin locul in noaptea respectiva. am acceptat, nu se putea altfel, ma simteam intru-catva responsabil ca nu i-am zis niciodata ca ailalti bucatari ii scuipau in ciorba.

drept urmare am stat treaz, am ascultat radio brasov si am dat dedicatii toata noaptea pentru jmekerii din tractoru, paduche, jegu si marinica. dimineata, am facut un rond sa vad daca totul era in regula: nu era. hotii golisera complet una dintre magazii, demontasera pana si becurile, prizele si clanta.

mi-am facut asa, rapid, un calcul si am ajuns la concluzia ca va trebui sa lucrez cam doi ani jumate ca sa platesc paguba, lucru care nu ma entuziasma in mod deosebit. am taiat-o urgent de-acolo. mi-am spus ca poate nu e prudent sa merg acasa, asa ca m-am dus la mare unde mi-am petrecut vara facand pe chelnerul la o terasa prapadita din eforie nord.

munca innobileaza pe om

am zis sa va povestesc cum m-a innobilat pe mine prima oara.
aveam vreo 17 ani si ardeam de nerabdare sa intru in campul muncii, sa vad cu ochii mei daca e chiar asa de naspa cum zicea lumea.

s-a intamplat ca tentativa mea de innobilare sa aiba loc in incinta restaurantului "bulevard" din predeal, mai exact in bucataria respectivului restaurant, unde mi s-a incredintat rolul de ajutor de bucatar.
printre atributiile mele se numarau curatatul/taiatul cartofilor si cumparatul tigarilor de la nonstop-ul ce se inchidea la 10 seara. la asta mai adaugasem, cu de la sine putere, fugaritul chelneritei cu tate mari care se lasa inghesuita de cine se nimerea.

as putea spune ca am muncit cu ravna, dupa cateva saptamani capatasem o conditie fizica de invidiat. mi s-a intamplat si un lucru neplacut, in a treia zi cineva mi-a ciordit banii de ii uitasem in buzunarul hainei, in vestiar. drept urmare, nu mai aveam bani de tren, noroc cu o colega, suflet mare, care m-a imprumutat pana a doua zi. ulterior am aflat ca respectiva colega a fost data afara pentru ca au prins-o ca fura din vestiar.

asteptam cu nerabdare certificatul de innobilare: primul talon de plata cu banii aferenti. in hotelul respectiv, in ziua in care se dadeau banii, se tinea si o sedinta in care erau infierate viguros si penalizate abaterile personalului. m-am prezentat destul de senin stiindu-ma cu constiinta curata, desi imi era putin teama sa nu-mi impute cartofii pe care i-am masacrat in primele zile, din exces de zel.

ei bine, rezultatul sedintei a fost nu numai ca mi-am ratat innobilarea, dar a fost si cat pe ce sa ajung pe mana militiei. in timp ce pentru absolut toti colegii mei s-au gasit numai cuvinte de lauda, am aflat, cu surprindere, ca eu am spart 23 de farfurii, am furat 2 calupuri de cascaval, 7 rude de salam, trei borcane de muraturi, cateva zeci de ciocolati "poiana", o trusa de scule, 7 cutite si nu ma stiu cate linguri si furculite, am strica robinetul de la bucatarie, usa de la camera 27, incuietoarea de la vestiar si am mai si infundat buda cu un tampon folosit. au mai fost si altele dar nu mi le mai amintesc, le-am transmis sa-si bage tamponul folosit in locul ala cu care judeca si am plecat trantind usa, nu inainte de a mi se atrage atentia politicos ca un putoi civilizat ar trebui sa zica mersi ca m-au invatat meserie si ca nu ma dau pe mana militiei plus ca nu am deloc talent intr-ale bucatarie, ca locul meu e in uzina, la strung.

nu e de mirare, deci, ca incepand din ziua aia innobilarea nu a mai fost una dintre prioritatile mele in viata.

ce-i ba, n-ati mai vazut oameni de stiinta?!?

am inceput bine vacanta anul asta, cu o intarziere a avionului de vreo ora. nu i-o fi sunat ceasul pilotului. in spatele nostru stateau niste romani. m-am prins de asta cand am incercat sa-mi inclin scaunul cu vreo 2-3 grade, iar o voce suava de tabagista alcoolica m-a apostrofat pe un ton parintesc: "stai domne, nu vezi ca inca nu m-am asezat?!?" hello!!! zburam deja de doua ore! si-o fi luat bilet in picioare, saraca..

se discuta cu ceva timp in urma daca nu cumva persoanele overweight ar trebui sa plateasca doua locuri. doamna din spatele meu ar trebui sa plateasca doua randuri ca lata nu era, era doar lunga. in plus era dotata cu un copil tare-n laringe. si cu un sot care gasea normal sa se frece cu prohabu de nefericitii calatori, in timp ce se intindea sa-si aranjeze bagajul. "lasa-l, imi zice consoarta, ca poate nu si-o fi dat seama". well, nu stiu ce sa zic, e o parte a corpului destul de sensibila, inca nu am auzit pe nimeni sa zica "ia te uita, mi-a trecut un tanc peste madular si nici nu am observat, abia acuma vad urmele de senile!"

in cuba ne-am dus. holguin. eram patru. nu, nu mi-am mai luat doua neveste, am fost cu un cuplu de prieteni. dana si laurentiu. sau invers.

de pe primul panou pe care nu aveai cum sa nu-l vezi, ca incetinea autocarul sa se asigure soferul ca am citit cu totii, am aflat, cu groaza, ca e naspa de tot in lume. "EL MUNDO CAPITALISTA EN CRISIS". scris cu litere de doi metrii. sa afle si cubanezul, cand sta la coada pentru ratia de 6 oua pe luna ce noroc are ca traieste in paradisul comunist.

o sa mai povestesc, astept numai sa ma izbeasca plictiseala mai serios, ca altfel am lucruri mai bune de facut, de exemplu sa ma invart cu cablurile in mana in jurul masinii, ca poate s-o indura cineva sa-mi dea curent. fucking -30C!!!