Site Meter Despre: musafirul

Wednesday, June 24, 2009

musafirul

Într-o seară, un domn elegant mi-a intrat în casă fără să ciocăne la uşă. Am rămas surprins, până acum nu mi-au intrat neanunţate în casă decât două veveriţe nesuferite şi un pisoi, pisoiul vecinei.
L-am întrebat, politicos, ce doreşte. Nu s-a grăbit să-mi răspundă; s-a aşezat tacticos pe un scaun din bucătărie, şi-a desfăcut cei doi nasturi de la redingotă şi, după un oftat de uşurare şi-a scos din buzunarul vestei ceasul cu lanţ şi a rostit sentenţios: “este exact ora 17; trebuie să înceapă dintr-o clipă într-alta.”
L-am privit mai atent: nu fizionomia sa m-a făcut curios, (era un tip cu o înfăţisare comună, aş putea spune) ci îmbrăcămintea. Părea să descindă direct din miezul secolului XIX. Nu pot să spun că asta m-a mirat foarte tare, am aflat şi eu, întâmplător, că moda revine ciclic; trebuie să fie unul din acele cicluri, mi-am spus.
M-am aşezat, aşteptând răbdător ca ciudatul musafir să-şi explice prezenţa. Nu părea grăbit, aşa că m-am ridicat, mi-am făcut un ceai, i-am turnat şi lui o ceaşcă şi m-am reaşezat cu grijă, să nu-i tulbur gândurile. Părea, într-adevăr, cufundat în gânduri; privea, absent, prin ochiurile dreamcatcher-ului agăţat de perete.
Au trecut, astfel, câteva minute bune. Eu aşteptam ca ceva să înceapă sau străinul să vorbească, iar el părea să se concentreze cu putere asupra unui gând. Când şi-a terminat ceaiul, m-am ridicat, am apucat samovarul şi i-am turnat un altul.
Se făcuse seară; picoteam, cu cel de-al treilea ceai în faţă. Musafirul stătea în continuare nemişcat, sorbea doar, la răstimpuri, usurel din ceaşca ciobită.
Nu am aprins lumina; nu ştiu de ce, dar parcă ceva îmi spunea că musafirul nu o agreează.
Aşteptam, nerăbdător, să înceapă..

Era aproape miezul nopţii, când m-am trezit, buimac. Ceaşca mea de ceai zăcea răsturnată, iar lichidul gălbui băltea pe masă. Musafirul dispăruse fără să lase nici un semn.
L-am aşteptat cu nerăbdare a doua zi şi zilele ce au urmat. Am cumpărat chiar un set de ceşti noi.
Am înţeles, după câteva săptămâni, că nu îl voi mai vedea niciodată şi, ce e mai rău, că ceva deosebit de important a început, iar eu dormeam.
O tristeţe organică m-a năpădit. O tristeţe de care nu am mai putut scăpa.

Au trecut câţiva ani de atunci; încă mă aşez la masă, în fiecare zi, la ora cinci, cu un ceai în faţă. Nu pot să fac altceva, mi-am ratat şansa.
Şi nici măcar nu ştiu dacă i-a plăcut ceaiul meu.

No comments: