musafirul

Într-o seară, un domn elegant mi-a intrat în casă fără să ciocăne la uşă. Am rămas surprins, până acum nu mi-au intrat neanunţate în casă decât două veveriţe nesuferite şi un pisoi, pisoiul vecinei.
L-am întrebat, politicos, ce doreşte. Nu s-a grăbit să-mi răspundă; s-a aşezat tacticos pe un scaun din bucătărie, şi-a desfăcut cei doi nasturi de la redingotă şi, după un oftat de uşurare şi-a scos din buzunarul vestei ceasul cu lanţ şi a rostit sentenţios: “este exact ora 17; trebuie să înceapă dintr-o clipă într-alta.”
L-am privit mai atent: nu fizionomia sa m-a făcut curios, (era un tip cu o înfăţisare comună, aş putea spune) ci îmbrăcămintea. Părea să descindă direct din miezul secolului XIX. Nu pot să spun că asta m-a mirat foarte tare, am aflat şi eu, întâmplător, că moda revine ciclic; trebuie să fie unul din acele cicluri, mi-am spus.
M-am aşezat, aşteptând răbdător ca ciudatul musafir să-şi explice prezenţa. Nu părea grăbit, aşa că m-am ridicat, mi-am făcut un ceai, i-am turnat şi lui o ceaşcă şi m-am reaşezat cu grijă, să nu-i tulbur gândurile. Părea, într-adevăr, cufundat în gânduri; privea, absent, prin ochiurile dreamcatcher-ului agăţat de perete.
Au trecut, astfel, câteva minute bune. Eu aşteptam ca ceva să înceapă sau străinul să vorbească, iar el părea să se concentreze cu putere asupra unui gând. Când şi-a terminat ceaiul, m-am ridicat, am apucat samovarul şi i-am turnat un altul.
Se făcuse seară; picoteam, cu cel de-al treilea ceai în faţă. Musafirul stătea în continuare nemişcat, sorbea doar, la răstimpuri, usurel din ceaşca ciobită.
Nu am aprins lumina; nu ştiu de ce, dar parcă ceva îmi spunea că musafirul nu o agreează.
Aşteptam, nerăbdător, să înceapă..

Era aproape miezul nopţii, când m-am trezit, buimac. Ceaşca mea de ceai zăcea răsturnată, iar lichidul gălbui băltea pe masă. Musafirul dispăruse fără să lase nici un semn.
L-am aşteptat cu nerăbdare a doua zi şi zilele ce au urmat. Am cumpărat chiar un set de ceşti noi.
Am înţeles, după câteva săptămâni, că nu îl voi mai vedea niciodată şi, ce e mai rău, că ceva deosebit de important a început, iar eu dormeam.
O tristeţe organică m-a năpădit. O tristeţe de care nu am mai putut scăpa.

Au trecut câţiva ani de atunci; încă mă aşez la masă, în fiecare zi, la ora cinci, cu un ceai în faţă. Nu pot să fac altceva, mi-am ratat şansa.
Şi nici măcar nu ştiu dacă i-a plăcut ceaiul meu.

chior in tara orbilor

am povestit deja cum am ajuns eu premiat, (cu o mica eroare, asta s-a intamplat intr-a opta, nu intr-a saptea) dar am omis o chestie importanta. deci, revolutia m-a prins in clasa a saptea. totul bine si frumos, pana in toamna lui '90, cad am inceput ultimul an de gimnaziu. cand m-am intors din vacanta m-am trezit ca nu mai sunt in clasa a 8-a A, ci in G. mah, zic, da ce naiba s-a intamplat? ca daca nu cumva ma insel, ultima clasa era E, pana cu cateva luni in urma.

in scurt timp, am dezlegat misterul: in G si-au trimis dirigintii toti elevii care le faceau probleme si de care vroiau sa scape. si cum eu eram un elev de nota 5 si in plus cu mai multe absente decat prezente, am fost printre cei matrasiti.

unde pana mai ieri eram un copil "respectat" in clasa la el, ca sa zic asa - in sensul ca le era frica colegilor, pe vremea aia nu-mi era jena sa pun mana pe o piatra si sa-i dau cu ea in cap aluia care se lua de mine - m-am trezit printre smardoi, repetenti si dilii. iar astora nu le era frica. am luat-o pe coaja inca din prima saptamana, de la fratii N., ca nu am vrut sa ma mut din banca pe are o vroiau ei. fratii N. erau doua aratari total diferite si, desi cel putin teoretic avea aceiasi parinti, unul era mic, brunet si cu probleme psihice iar celalalt era urias, blond si fara psihic. senin ca cerul caraibelor. asta cand batea, ii citeai mila in ochi. da batea, ca nu iesea din cuvantul lu frati-su.

bun. deci nu mai aveam nici o sansa sa-mi impun punctul de vedere cu forta. schimbam tactica, mi-am spus, astia cum sunt niste verze, daca nu se ocupa nimeni de ei, raman iarasi repetenti. deci nu-mi ramane de facut decat sa-i conving ca fara mine nu pot trece clasa. si nici nu a fost greu, abia incepuse trimestrul si deja era clar ca numai o minune ii mai poate salva. normal ca eu eram tot ca inainte, nu invatam niciodata nimic si nu-mi faceam niciodata temele, da mai prindeam cate ceva de prin clasa si, in comparatie cu colegii, paream un geniu.

si uite asa au ajuns fratii N. sa se uite cu un respect nemasurat la mine si sa-imi manance din palma. la teze ma asezam in preajma lor si-i lasam sa copieze, cand ii ascultau le sopteam samd. si era deajuns sa fac un semn ca oricare dintre indezirabilii din jur sa fie facut una cu pamantul. timp de un an de zile am fost the king.

situatia asta a picat peste faptul ca ma mutasem la tara, la taica-miu si ca daca nu ma prefaceam sa invat ala ma punea la munca. si-uite asa am ajuns premiant. un concurs fericit de imprejurari, as zice

eu, dracula si intrerupatorul

ca tot vorbeam cu cineva despre filme de groaza. pe mine nu un film m-a speriat de era sa ma aia pe mine, ci o carte. eram in vacanta de vara, apartamentul era in renovari asa ca ne mutaseram la bunici, intr-un sat la 6 km de brasov. dar cum eu am urat intotdeauna satul ala, seara ma urcam pe bicicleta si veneam sa dorm in oras.

tocmai imi imprumutase cineva "dracula" lui bram stocker si cum nu puteam s-o citesc ziua, recuperam noaptea, ca trebuia s-o dau inapoi. boon. si intr-o noapte ma apuca pe mine ora 2 citind. cartea creepy, eu intr-o stare de spirit nu tocmai serena. brusc, se stinge lumina. cred ca aia a fost cea mai mare spaima pe care am tras-o vreodata.

stateam pe pat, paralizat, incapabil sa ma misc si auzem tot felul de zgomote ciudate. dulapul trosnea, nailonul care acoperea mobila fasaia, era luna plina si deci nu chiar foarte bezna si aveam impresia ca vad umbre prin camera. nu stiu cat am stat asa, dar pana la urma, intr-o izbucnire de disperare, m-am catapultat de pe canapea direct cu mana pe intrerupator - un salt de cativa metri - si am aprins lumina. acuma probabil ca ma inseala memoria, dar asa imi amintesc, intrerupatorul era stins ca si cum ar fi stins cineva lumina, nu se luase curentul, pur si simplu se inchisese comutatorul.

am coborat zburand peste balustrade, mi-am luat bicicleta si am pedalat pana la bunica-mea.

cred ca ar trebui sa schimb subiectul, ca e trei noaptea si-mi troznesc dulapurile pe-aici

trabantul cu coasa

tot prin vremea aia, am trait si o chestie oarescum traumatizanta. vizavi de bunica, venea la bunici lui un prieten de-o seama cu mine, care avea doi frati, unul de vreo 8 ani si unul mai micut, de vreo 6. toti trei veneau des pe la mine sa ne jucam, cand eram liber.

intr-o zi, doar cei doi mai mari au apcat sa treaca strada.. pe ala micu l-a lovit un trabant. a doua zi a murit, in spital. intrebarea care m-a framantat mult timp dupa accident era daca nu cumva am si eu partea mea de vina: eu ii chemasem la mine. destul de mult timp m-a bantuit imaginea ghemului de om insangerat si a tenisilor lui, imprastiati pe strada.

toate drumurile duc la rotbav

dupa aia a venit revolutia. la revolutie am fost un erou, v-am mai povestit, am si certificat. revolutia a stat putin si a trecut. dupa aia, m-a prins si pe mine fiorul afacerilor. prietenul corci - tiganul de la parter fusese deja cu tac-su in ungaria si venise cu ceva banet, zicea ca vindea papuci si ca daca ma duc si eu ne scoatem de numa, ca de la el nu prea cumpara ungurii, ca-i tigan.

mah zic, buna idee, ia sa-mi fac eu pasaport. ma duc frumos la militie si intreb ce-mi trebuie pentru pasaport. plotonieru ma trimite sa citesc afisul din hol. ma intorc acasa, imi iau ochelarii si ma duc sa vad ce scrie pe afis. nu scria nimic de bie, cica trebuia sa primesc acordul parintilor. ok zic, cu maicamea o sa fie usor, da ce ma fac cu babacu? asta daca aude ca mana de lucru gratuita vrea sa plece in ungaria face ca trenul. ceea ce s-a si intamplat.

si ce m-am gandit eu? adica tiganul, ca mie nu-mi treceau prin cap chestii dintr-astea: sa trec granita ilegal. imi povestea corci cum a trecut varu-su, care avea interdicte, agatat sub tren. bine mah, zic, daca a trecut bivolul ala de varu-su, nu se poate sa nu reusesc si eu.

booon. ne urcam noi in tren directia oradea. bilete din parti, da las ca-i zcem nasului ca is la parinti. no si pe la rotbav - la vreo douazeci de km de brasov - vine controlorul sa ne intrebe de sanatate. tiganul, obisnuit sa minta, zice ca biletele-s la mama. "si-ale tale?" ma intreaba pe mine. "pai... tot la mama.." mah, zice controlorul, adica voi aveti aceeasi mama? "da.."

ca sa fac povestea lunga scurta, calatoria mea inspre budapesta s-a terminat la rotbav.

scoala de bucatari

bun, zic, pastele masii, las ca ma duc eu la scoala si stau acolo pana ma fac major si sa vezi dupa aia ce treaba fac! si m-am bagat la scoala de bucatari, la liceul economic. a fost fun la scoala aia, eram rau, da rau! cum ma enerva unul il amenintam cu mafia tiganeasca. il chemam pe corci si-l puneam sa umble putin prin preajma cu cutitul la brau. a tinut pana aproape de sfarsitul scolii, cand l-am suparat foarte tare pe un oier din bran si l-a fugarit ala pe corci cu tot cu cutitul lui si dupa aia s-a intors la mine.

aveam clasa la etajul doi, singurul etaj fara gratii la geamuri. mare avantaj! faceam prezenta la inceputul orei, apoi saream pe geam si ne opream la crasma de peste drum, la ardealu. in fiecare an diriga ne ducea cu clasa la tib si ala era evenimentul cel mai misto, ala si balul bobocilor. eu nu am ajuns niciodata la tib, ca ii era frica profei sa ma ia. ramaneam sa frecam menta prin oras, eu si inca vreo trei.

faceam ciorbe si tocanite la practica - adica ne uitam si incercam sa le sabotam pe colege. acolo am invatat sa curat cartofi si cam acolo sa oprit competenta mea intr-ale bucatariei. mi-am dat examenul de absolvire din ciulama de pui. puiul l-am rezolvat, dar ciulamaua a ramas pana astazi un mister. am luat cinciul, totusi.

in curtea liceului era internatul. o aripa pentru fete, una pentru baieti. pe aia pentru fete o cunosteam pana la ultimul cotlon. faceam des vizite cu prietenii bardas, marinu si ionita si fetele avea mai mereu cate ceva de baut. beam ca sa ne facem curaj si ne imbatam ca porcii, de aveam curaj, da nu ne mai folosea la nimic. acolo, intr-o seara dupa un minichef, am avut prima experienta erotica, adica asa-i zic eu, erotica, de fapt eram asa de emotionat ca nu am simtit mai nimic. desigur, a doua zi colegi au aflat din gura mea ca am phutut tot internatul sau ma rog, aripa corecta.

hai s-o facem natural

ma tot gandeam la nebunia asta cu mancatul, bautul, futatul, nascutul natural si-mi ziceam ca omenirea nu-i tocmai geniala. pana si medicina devine din ce in ce mai "naturista". pai amaratii aia pe la 1500 faceau toate alea cat se poate de natural si dadeau coltul pe la 40 de ani. ar fi vrut ei sa traiasca cu chestii artificiale si sa fugareasca razese pana pe la 80, da n-aveau know-how-ul.

si s-au muncit ei cateva sute de ani, au facut si niste universitati, au invatat si, pana la urma, cu chiu cu vai, au invatat sa scoata (sau sa bage) ceva din plantele alea care sa fie intr-adevar eficiente. au inventat si o pastila - artificiala, desigur - care sa-i tina tepeni mai mult timp.

si, dupa toata zbaterea asta, stranepotilor lor li s-a nazarit, in decurs de o generatie, ca viata-i prea lunga si ca ar trebui s-o mai scurtam mancand si tratandu-ne natural. s-a ajuns la concluzia ca sa mananci mancare semipreparata e naspa, mai bine iei o gura de papadie din fata casei. daca te imbolnavesti lasa naibii chimicalele alea si bea un ceai de musetel, iar daca nu ti se mai scoala lasa-n sloboz viagra si foloseste-ti imaginatia.

hai, fa pasi. nu cu masina, ca nu mai e buna, polueaza, urca-te pe bicicleta si pedaleaza cu nasu-n teava de esapament a masinii conduse de un retrograd, rugandu-te sa-l tina franele pe retrogradul din spatele tau!