kenya - toate lucrurile bune au si un sfarsit

cum anului in curs i se apropie termenul de expirare, mi-am zis ca ar fi cazul sa-mi inchei povestile din kenya, alea de-am promis acum trei luni ca o sa le scriu "maine" :D

o sa incep cu taficul urban, care e totalmente haotic. pietonii nu se sfiesc sa mearga pe strada iar vehiculele, mai ales motocicletele, nu au nici o jena sa mearga pe trotuar. la nevoie se circula si pe contrasens. mototaximetristul meu trecea de pe un sens pe altul sarind peste refugiul pietonal care despartea sensurile de mers si nu parea ingrijorat ca tocmai l-a calcat pe pantofi pe politistul de la circulatie care parea mai preocupat sa se fereasca de masini decat sa dirijeze ceea ce ei numesc circulatie. in alea aproape doua saptamani cat am stat acolo nu am vazut nici o femeie conducand vreun alt vehicul decat carute trase de magari.

am aflat si o istorie interesanta legat de chestia asta: o tipa ce strabatea tara cu un grup de prieteni mi-a povestit ca au avut mari probleme sa inchirieze o masina, pentru ca nici o companie nu vroia sa "riste" afland ca e si o femeie printre posesorii de permis.

in mare parte din locurile prin care am umblat, in orase, toaletele erau o gluma. gaseai tot ce gasesti si intr-o toaleta occidentala, atata doar ca nu functiona nimic. langa chiuveta te astepta galeata cu apa cu o cana in ea, iar langa wc o alta galeata cu apa. iar acolo unde robinetele functionau nu prea ma indemnam sa le folosesc caci, asa cum noi avem doua feluri de apa, calda si rece, ei au tot doua: verzuie si maronie. sigur, nuanta difera, in locurile scumpe apa avea un aspect aproape normal. de-aia e plin orasul de reclame pentru nu-stiu-ce pastila minune care purifica apa.

apropo de reclame, o observatie oarecum trista: in ele apar in general albi, mai ales la cele pentru proiectele imobiliare, condo-uri, vile, samd.

frapeaza felul in care sunt imbracate femeile pe strada, in oras: curat si extrem de decent. chiar prea decent. nu vezi fuste scurte si nici decolteuri indraznete. nu vezi nimic din lucrurile obisnuite in occident. femeile si barbatii iti lasa impresia ca sunt mereu imbracati ca pentru mers la biserica. in restul kenyei, oamenii se imbraca in portul traditional al tribului din care fac parte. mi-au lasat impresia ca is toti infasurati in paturi, difera doar culoarea, fiecare trib cu culoarea lui.

copii alearga mai pe peste tot dupa masinile cu turisti si cer bomboane. asa s-a intamplat si in cazul nostru, ceea ce la un moment dat, a facut-o pe o tipa din gasca noastra sa le strige ca nu exista bomboane la bord, caci daca ar fi existat le-ar fi mancat ea demult :)

ca tot veni vorba despre copii: am vizitat o scoala a tribului masaai, asezata in the middle of nowhere. grupul nostru a facut cadou copiilor o gramada de rechizite scolare si mi s-a parut foarte trist ca erau o multime de lucruri pe care copii le vedeau pentru prima data si nu stiau sa le foloseasca. profesoara a trebuit sa le ia ascutitorile pe care tocmai le primisera cadou deoarece nu stiau cum sa le foloseasca si isi bagau degetele in ele. o sa pun un video cu copii de la scoala aceea, caci, dreept multumire pentru cadouri, ne-au cantat niste cantece traditionale :)

interesant era si wc-ul scolii: o gaura in pamant. dar, spre deosebire de celealte "wc-uri" din kenya, gaura era foarte mica. ni s-a explicat ca e asa ca masura de precautie, sa nu cada copii inauntru. partea proasta era ca, fiind prea mica, copii mai faceau si pe langa..

am promis sa vorbesc despre piata masaai, dar parca nu am chef, e un episod neplacut din calatoria mea, o sa fac doar un scurt rezumat: am intrat in piata si o gasca de "bodyguarzi" au blocat iesirile si nu m-au mai lasat sa plec pana nu am cumparat niste nimicuri la un pret de vreo 5 ori mai mare decat altundeva. nu m-au amenintat si nu m-au bruscat, pur si simplu faceau un zid in jurul meu si ma impiedicau sa plec. singurul mod sa scap din "incercuire" ar fi fost sa ii imbrancesc si sa-mi fac loc cu forta, dar judecand dupa mutrele lor, am decis ca nu e strategia cea mai potrivita, caci probabil ar fi fost privita ca o provocare. am platit "taxa de fraier" si am rasuflat usurat ca am scapat relativ ieftin :D

am stat cu o zi mai mult decat prevazusem, in nairobi, caci avionul se defectase in timp ce asteptam decolarea. am fost cazati la hotelul lui gadafi, o culme a kitsch-ului, totul inauntru e aurit, incepand de la clante si robinete pana la usi.

ar mai fi o multime de povestit, dar nu imi mai vine nimic in minte pe moment. a fost o calatorie de care o sa imi amintesc mereu cu placere, ar fi si greu sa uit cat de frumoasa e savana impanzita de animale cat vezi cu ochii, de temperatura perfecta, de copacii parca sculptati de un artist extrem de talentat, de zgomotele fascinante si misterioase din timpul noptii, de maimutele prietenoase care vin si iti pipaie hainele, sa vada din ce material is facute :D etc.




si iata si video-ul de care ziceam. casa de productie "eu", septembrie 2013 :)

nairobi: 30 degrees with no chance of tourists - III. hotul gay sau bula inexistenta

daca ar fi sa fac un inventar al lucrurilor diferite fata de cele cu care suntem noi obisnuiti as putea vorbi de dimensiunea bulei personale, despre care am avut ocazia in nenumarate randuri sa ma conving - incepand cu episodul hotului de buzunare gay din nakuru - ca e mult restransa, aproape inexistenta. oamenii se indeasa unii in altii cu o naturalete dezarmanta.

prima oara mi s-a intamplat intr-un supermarket in nakuru (as vrea sa am ce povesti despre nakuru, - al 4-lea oras ca dimensiune din kenia - dar nu e nimic diferit de nairobi, poate doar faptul ca e vizibil mai sarac si darapanat) sa fiu impins de la spate pentru ca lasasem prea mult loc intre mine si clientul din fata. initial am crezut ca tipul care ma impinge e hot de buzunare, apoi l-am banuit ca-i gay, caci se lipise de mine complet. dar nici nu mi-a furat nimic si nici nu mi-a cerut numarul de telefon, asa ca am plecat tare nedumerit din magazinul respectiv. ulterior, stand de vorba cu localnicii, am dezlegat misterul. sau cel putin asa cred :D

apoi m-am obisnuit cu obiceiul lor de a se urca pe tine. ba chiar devenise cumva confortabil, in locurile aglomerate nu mai era nevoie sa ma tin de ceva ca sa-mi pastrez echilibrul: eram inconjurat de un zid uman. era chiar funny in liftul KICC (kenyatta international conference centre, un turn de 28 de etaje din varful caruia aveam o privire de ansamblu asupra orasului) in care, desi era marcat vizibil si cu litere mari "maxim 5 persoane", ne inghesuiam 12 oameni.

nici macar atunci cand eram calare pe o motocicleta-taxi nu scapam de contact direct: la semafoare, sau cand eram blocati in trafic, stateam umar in umar cu alti taximetristi.

una peste alta m-am surprins pe mine insumi despre cat de usor m-am adaptat obiceiurilor locale. in afara de kibera slum si masaai market, nu m-a deranjat deloc intimitatea fortata. m-a deranjat mai degraba mirosul patrunzator de transpiratie, dar asta-i o poveste pe care o las pe maine :)

nairobi: 30 degrees with no chance of tourists - II. kibera nightmare

mi-am propus sa vizitez un slum inca dinainte sa plec. nu stiam insa cum o sa fac, caci auzisem o gramada de povesti despre cat de periculos e sa intri in slum, ca colo se ascund mai toti infractorii care opereaza in nairobi, ca-i un no mans land, samd.

pe de alta parte, kibera e cunoscut ca fiind cel mai mare slum din africa, iar eu ma plimbam acolo, la doi pasi, mi-ar fi parut rau sa ratez ocazia. michael, ghidul, s-a oferit sa ma conduca prin kibera asigurandu-ma ca este cat se poate de safe - parere neimpartasita de angajatii hotelului si de toti ceillti localnici cu care am vorbit - insa tot el ma mai asigurase ca e safe sa fac poze in anumite zone, chestie care m-a implicat intr-un conflict cu un cetatean indignat ca am indreptat aparatul inspre el.

drept urmare, am decis ca e mai bine sa fac o scurta incursiune, pe cont propriu, intr-un taxi adevarat, cu 4 roti, de data asta.

am ales taxiul cel mai harbuit pe care l-am gasit, sa nu bata la ochi foarte tare. i-am cerut soferului sa ma duca intr-un loc cat mai apropiat, ca sa am o vedere de ansamblu. pana aici toate bune si frumoase. problema e ca taximetristul a inteles prin "loc apropiat de unde sa am o vedere de ansamblu" strada principala din slum, zona cea mai aglomerata si mai expusa.

nu m-am impacientat prea tare, la o adica, mi-am spus, daca vad ca se ingroasa gluma, ii cer sa accelereze si sa iasa cat mai repede de-acolo. insa foarte curand am inteles ca ideea a fost chiar mai proasta decat mi-am imaginat. pentru ca "strada" principala era un fel de drum de tara cu niste hartoape imense, imposibil de ocolit, iar masina se apleca atat de mult intr-o parte cand intra intr-un crater incat aveam impresia ca se va rasturna.

apoi a inceput distractia: localnicii si o gramada de copii s-au adunat in jurul masinii, cred ca m-au luat drept vreun ong-ist care le aduce cadouri, caci era pe peste tot, pe capota, bagati jumatate in masina, pe geamul pe care nu reusisem sa-l ridic deoarece nu avea nici un fel de manivela. soferul m-a asigurat ca se inchide, dar trebuie sa se dea jos si sa ridice de geam din afara, ceea ce nu mi s-a parut deloc o idee buna, din motive lesne de banuit :D

planul "b" cu acceleratul picase, soferul nu mai vedea nimic si chiar daca nu ar fi avut ciorchinii de oameni pe masina nu ar fi putut merge mai repede decat cei care se plimbau in jur, din motive de lipsa de strada.

in tot timpul asta oamenii erau foarte prietenosi, vroiau toti sa dea mana cu mine, imi vorbeau in swahili combinat cu engleza si cu spaniola - asta mi s-a intamplat pe peste tot in kenia, probabil isi imaginau ca daca am parul prins in coada trebuie ca sunt neaparat ceva ruda cu banderas - strigau cu entuziasm, mai izbeau din cand in cand cu palma in capota..

pana la urma am reusit sa iesim pe acelasi drum pe care am intrat, dupa ce ne-a luat vreo 10 minute sa intoarcem, caci asa cum va imaginati, drumul prin slum nu-i tocmai de largimea unei sosele canadiene.

kibera slum e, de departe, cel mai creepy loc in care mana mea a pus vreodata piciorul :D

nu ma stiam claustrofob, dar la un moment dat simteam ca am dificultati serioase de respirat. din punctul meu de vedere, cel mai rau lucru nu e lipsa de toalete, de apa curenta, de electricitate, nici starea absolut deplorabila a adaposturilor, nici macar mirosul pestilential, ci aglomeratia teribila. viermuiala. nu te poti misca pe aleile alea inguste fara sa te izbesti de cineva la tot pasul. un adevarat cosmar. daca iadul exista, trebuie sa fie un loc al naibii de aglomerat. caci orice altceva ar fi suportabil.

binenteles, nu am putut face poze in kibera. am apucat sa fac vreo doua la intrare, inainte sa ajungem in furnicarul ala de oameni, dupa care mi-am dosit, discret, aparatul sub scaun. ca sa va faceti o idee despre slum, multiplicati ce vedeti in poza asta cu 10

nairobi: 30 degrees with no chance of tourists - I

au trecut cateva saptamani de cand m-am intors si cred ca-i timpul sa trec peste depresia lejera cauzata de reintoarcerea la rutina si sa povestesc una alta pentru cazul in care s-ar gasi cetateni interesati sa stie cum si de ce se traieste la celalalt capat al lumii. si daca nu se gasesc nu-i nimic, o sa ma bucur eu insumi de povestile mele cand m-o plesni alzheimer-ul :D

se pot spune multe despre kenieni, dar nu si ca n-au frica de d-zeu. dupa ce am vazut cateva zeci de biserici in prima jumatate de ora da calatorie, am incetat sa le mai numar. dar daca ar fi sa fac o estimare, as zice ca fiecare kenyan are biserica lui proprie, cu mici exceptii - exceptiile fiind cei care au doua sau mai multe. in unele locuri, gasesti cate 4-5 biserici diferite lipite una de alta. un fel de mall religios, s-ar putea spune :D

in plus, in cateva locuri in care am mancat m-am vazut nevoit sa suport muzica pop&rock religioasa, (ceea ce e frapant mai ales cand mananci intr-un fastfood. mi se parea atata de cumplit de nepotrivita combinatia spiritualitate/fastfood incat am ascultat atent, sa fiu sigur ca nu e vorba de vreun kenian celebru pe care sa-l cheme, intamplator, jesus.)  iar in supermarketuri era salutat cu "god bless you". plus biblia in hotel. acuma stiu ca nu-i ceva iesit din comun sa gasesti o biblie pe noptiera, in camera de hotel, insa in nairobi am gasit doua :)

iata si cateva foto pentru exemplificare:

un alt aspect care frapeaza este numarul mare de piete, in care fiecare vinde si nimeni nu cumpara. si ce e mai interesant e ca fiecare comerciant are pe langa el intre 2 si 5 "agenti comerciali", al caror rost e sa traga de maneca potentialul client si sa ii bage pe gat vreun fleac oarecare.

pe chestia asta am patit-o in nairobi. cum eram singurul alb pe o raza de cativa km patrati, nu prea aveam cum sa ma prefac ca-s localnic. asa ca "agentii" navaleau cu zecile asupra mea si nu vroiau nimic, desigur, decat sa stie de unde sunt si cum ma cheama. veneau cu mana intinsa si daca cumva faceam gafa sa dau mana cu ei, nu imi mai dadeau drumul. ma tineau de mana si ma plimbam asa cu ei prin oras, ca daca oamenii aia au ceva din belsug, apai timpul e acel ceva. mi se intampla chiar sa nu am nici o mana libera, caci de fiecare aveam agatat cate un kenian exagerat de prietenos. nu era foarte placut, dar nici nu m-am simtit amenintat, nici macar o secunda, cu exceptia pietei masaai, unde am facut gafa sa intru si nu am mai putut iesi. dar despre asta o sa povestesc mai tarziu.

problema cu"agentii comerciali" am rezolvat-o intamplator cand l-am intalnit pe michael, tipul cu care urma sa bat orasul de la un capat la altul. michael este un fost profesor de istorie si geografie, are vreo cinzeci si ceva de ani, cinci copii si traieste in slum, kibera slum. se uita crucis, are ochii rosii, mainile deformate si un fel special de a vorbi, calm, asezat, alegandu-si cu grija cuvintele. m-am bucurat ca, in sfarsit, ma acosteaza unul cu alura de om rezonabil si l-am rugat sa-mi serveasca de ghid. din momentul acela, s-a petrecut un fenomen straniu: s-a facut gol, dintr-o data, in jurul meu. pentru prima oara puteam sa merg pe strada fara sa fiu asaltat de vanzatori, puteam sa ma uit in jur fara teama ca privirea imi va fi interpretata ca o invitatie la hartuiala. si uite asa am invatat ca e de-a dreptul nepoliticos pentru un turist sa nu foloseasca un ghid localnic, si ca odata ce ai un ghid toti ceilalti solicitatori iti respecta alegerea si nu te mai deranjeaza.

cu michael am vizitat cam tot ce era de vizitat in nairobi, am aflat amanunte despre viata de zi cu zi a kenienilor, despre problemele cu care se confrunta, si despre cat de mult ii urasc pe chinezi, care le fac sosele proaste si le iau o gramada de bani :D

tot de michael e legata si una dintre cele mai triste lucruri care mi s-au intamplat in coltul ala de lume: la sfarsitul zilei, l-am rugat sa ma duca la un supermarket, sa fac niste cumparaturi, iar el a profitat de ocazie ca sa isi ceara plata. nu vroia bani, ci o punga de orez, una de malai, o sticla de ulei si un set de baterii, caci nu are curent electric acasa iar kerosenul pentru lampa - care se vinde la orice benzinarie - e prea scump. te-ai astepta de la unul care face o treaba buna sa aiba si pretentii pe masura, dar el s-a multumit sa stie ca si-a asigurat hrana familiei pentru cateva zile...

el este michael:

wc-urile in Kenya

am fost intrebat cum sunt wc-urile in kenya: ei bine, sunt... spatioase.
iata si o poza, pentru exemplificare :D

arta... monologului

cum tot auzeam de romanul asta* am zis sa-i dau o sansa, sa vad despre ce este vorba. nu pot spune ca regret timpul pierdut, desi din punct de vedere literar mi se pare fara prea multa valoare.

romanul e un amestec de ghiveci, ca sa zic asa, sare de la o poveste la alta fara sa termine nici una, multa filosofie ieftina, personaje nedefinite, lipsa de structura, de coerenta, si o mie si una de alte pacate. e interesant cum personajul principal se contrazice intr-o veselie, se comporta intr-un fel pe care tocmai il criticase la altcineva, dar, desigur, de data asta are o mie si una de argumente ca sa-si justifice comportamentul, in buna traditie a convingerii atat de populare conform careia noi suntem fara pata iar in jurul nostru e plin de defecti :D

in schimb povestile din comunism par veridice, sunt interesante, sunt redate cu umor si finete. ma surprind intotdeauna mirandu-ma cum am putut sa traiesc intr-o astfel de lume suprarealista si sa nu mi se para nimic anormal.

scena in care o tovarasa intelectuala vrea sa divorteze de sotul ei tot intelectual care nu mai corespunde politic si sa se marite cu secretarul de partid, un fost strungar reciclat in zbir, din motive ideologice, desigur, e de un grotesc ametitor :)

per ansamblu merita citit, mi se pare un roman din categoria "autobiografiilor fictive" (oare exista asa ceva?!?) mi se pare evident ca autoarea si-a povestit propria-i viata asa cum i-ar fi placut s-o traiasca si s-o rateze :D




* ileana vulpescu - arta conversatiei

the surprising science of happiness and other demons

note to self: sa vizionez videourile astea cel putin odata pe luna. caci problema mea - si indraznesc sa cred ca nu numai a mea - nu e lipsa de informatie vitala, ci usurinta cu care trec peste informatiile respective, usurinta cu care le uit ca sa fac loc pozelor cu pisici.



the surprising science of happiness:

23 and 1/2 hours - What is the single best thing we can do for our health:

de parca nu stiam! da' la ce-mi foloseste, daca uit mereu?!?

eu centrez, eu dau cu capul

treceam astazi pe langa un parc cu un teren de fotbal cu gazon la mijloc, un loc de joaca pentru copii si cateva banci pentru cei ce nu mai sunt copii. soarele abia ce apusese, insa era inca lumina suficienta. vantul sufla destul de puternic, insufletind frunzisul copacilor care inconjurau parcul. in zare se profila cladirea masiva a spitalului pierre boucher, in spatele caruia soarele isi alesese culcusul.

nu era nimeni in parc, cu exceptia unui copil de 9-10 ani, care se juca cu mingea. mi-a atras atentia modul... inspirant in care se juca: juca rolul atacantului. isi potrivea mingea, o trimitea inspre poarta, apoi fugea cat putea el de repede si-si schimba rolul de atacant cu cel de portar. sarea pe minge si o respingea. apoi isi schimba din nou rolul si devenea galerie: se aplauda si-si striga singur vorbe de lauda si incurajare.

l-am aplaudat si eu, in gand, apoi mi-am vazut de drum. "parca nu-i asa de mult timp de cand ma jucam si eu la fel", mi-am spus cu regret.

arta compromisului

autoritatile dintr-un mic orasel rus au decis ca e absolut necesar sa aiba si ei o statuie a unui erou. si au ales sa-l imortalizeze pe acela al carui bust e asezat la poarta moscovei. dar, fiind cetateni ambitiosi, nu s-au multumit cu un simplu bust, ci i-au cerut artistului sa il reprezinte calare, sarjand cu sabia.

abia dupa ce statuia a fost gata, au aflat ca eroul ales de ei era un inginer agronom cunoscut pentru cercetarile lui asupra culturilor de leguminoase. si cum orasul nu mai avea buget pentru o alta statuie, s-au gandit sa-si salveze obrazul inlocuind sabia eroului cu o sfecla.

monsieur bonbon

in st-hubert, pe chemin chambly, in fata unei rezidente pentru persoane in varsta sta un batran imobilizat in scaun rulant. sta am zis? nu, zambeste mereu si face semn cu mana tuturor celor care trec prin fata lui. atat vara cat si iarna. atat automobilistilor cat si pietonilor. este monsieur bombon. principala lui activitate, in afara de facut cu mana si zambit este vandutul bomboanelor. monsieur bombon strange bani pentru diverse cauze. nu pentru el, monsieur bombon nu are nevoie de bani. nu prea mai are ce face cu ei, in situatia in care se afla, paralizat in urma unui accident cerebral. dar ii ajuta pe cei din jurul lui.

de fiecare data cand trec pe langa el imi recapat sau, eventual, sporesc bunadispozitie. eu ma "hranesc" cu zambetul lui, iar el se "hraneste" cu zambetul meu, si al tuturor celorlalti trecatori. chapeau, monsieur bombon, lumea-i mai frumoasa cand oamenii nu traiesc doar pentru ei insisi!

http://www.rivesudexpress.ca/Communaute/2011-12-04/article-2823479/Monsieur-Bonbon-transforme-son-handicap-en-force-et-collecte-des-sourires/1

lupta pentru pace

m-am distrat de minune astazi si am zis sa va fac si pe voi partasi. citeam comentariile la un interviu cu tipa care a scris "codul bunelor maniere". femeia afirma, printre altele, cum ca romanii nu-s civilizati.

comentariul 1 ii da dreptate: normal ca nu suntem civilizati, nu avem modele, nu suntem educati, uite cine ne conduce, un marinar care da mana cu toti taranii!

un altul, probabil un istoric, pune lucrurile in perspectiva: ca mai necivilizati sunt aia din transilvania, ca sunt multi unguri, care se trag din popoare migratoare, deci nu au cum sa fie civilizati.

comentatorul 3 crede ca toti cei care au comentat inaintea lui sunt prosti, pentru ca e clar mana imperialistilor care denigreaza tara, folosindu-se de o jidanca ce se ascunde sub nume romanesc.

un altul tine sa o contrazica cu argumente: nu suntem necivilizati, avem olimpici si sportivi de performanta. cineva ii atrage atentia ca nu prea e logica afirmatia, la care i se raspunde ca e un spalat pe creier si ca de aia ca el e vorba in articol.

unul afirma ca e normal sa fim un popor necivilizat, ca s-au imprastiat moldovenii pe peste tot. dupa care se porneste un razboi total, in care fiecare se injura cu fiecare ca sa dovedeasca ca el e cel mai civilizat.

pierre si sensul vietii

un lucru nu-l lasa pe pierre sa doarma linistit: nu stia ce sa faca cu viata lui. isi framanta mintea in fel si chip si nu reusea sa gaseasca un tel rezonabil. "poate daca m-as indragostii.." gandi el si, cum era un tip voluntar, se indragosti pe loc de nevasta celui mai bun prieten.

un timp dragostea asta a lui l-a tinut ocupat. pierre era satisfacut: in sfarsit, viata lui capatase un sens! atata doar ca o multime de complicatii neprevazute - existenta celui mai bun prieten al sau, de pilda, sau faptul ca doamna in cauza il considera doar un bun camarad - il impiedicau sa-si desavarseasca telul. se vazu nevoit, dupa o vreme, chinuit de remuscari, sa recunoasca fata de sine insusi ca nu e facut sa fie fericit in dragoste. poate viata lui are alt tel, mai inalt, poate ca destinul lui e sa se dedice unei cauze care-si propune reasezarea lumii pe noi temelii, o revolutie spirituala menita sa dezrobeasca omul.

astfel, pierre deveni mason. urmatorii ani si-i petrecu organizand ceremonii, tinand catastifele in ordine si straduindu-se sa le faca un rost noilor recruti care deveneau masoni ca sa-si imbunatateasca sansele de a accede la o pozitie buna.

pierre era din ce in ce mai nemultumit de viata lui. vedea bine ca s-a ales praful de ideile lui altruiste si ca a ajuns un fel de treapta pe care urca indivizi lipsiti de scrupule ca sa se lanseze in sferele inaltei societati.

spre norocul lui, incepu razboiul. deveni un mare patriot. hotara sa termine cu masoneria si sa se dedice apararii tarii. tocmii, pe banii lui, cateva sotnii de cazaci si-i incredinta inaltului comandament. la scurta vreme, razboiul lua o intorsatura neasteptata: francezii ajunsesera la poarta moscovei, si napoleon astepta doar un semn de capitulare ca sa intre victorios in oras. aflat inca sub influenta cabalei masonice, pierre interpreteaza semnele astrologice si data zilei respective si ajunge la concluzia ca el e cel chemat sa ucida fiara - fiara care nu putea fi altcineva decat insusi napoleon - si sa salveze umanitatea.

arestat la gramada cu nefericitii care nu au reusit sa paraseasca orasul la timp scapa, printr-un miracol, de executie. este tarat, ca prizonier, dupa armata franceza. in timpul captivitatii, intelege ca fericirea sta in lucrurile simple, cum ar fi libertatea de a dispune de timpul tau, imbracaminte calduroasa, un pat curat si o mancare calda. nu-si mai doreste altceva decat sa scape cu viata si sa se intoarca la vechile indeletnicire de care s-a straduit toata viata sa scape.

mult timp dupa evenimentele respective, pierre inca povestea oricui vroia sa-l asculte ca cea mai fericita perioada din viata lui a fost prizonieratul. atunci s-a lecuit pentru totdeauna de prostul obicei, atat de comun printre muritori, de a cauta viata la dinti.

de ce mi-am pierdut timpul sa indrug toate chestiile astea pe care cineva le-a povestit, cu mult timp in urma, mult mai bine decat mine? pentru ca, in ochii mei, reprezinta cea mai rezonabila explicatie - de care m-am lovit in lunga mea cariera de soarece de biblioteca - a vesnicei intrebari: sunt aici. si-acum? incotro?!?


banal eh? maybe that's the beauty of it :)

prefer sa folosesc "talent" in loc de "geniu"

acuma io as vrea sa vorbim putin de chestia asta cu genialitatea, chiar ma intereseaza subiectul.

sa-i luam pe compozitorii de muzica clasica: chiar daca nu au avut geniul sa-si negocieze primul salariu de un milion, spunem despre ei ca asa, in mare, is genii. numai ca se intampla aceeasi poveste ca si cu chaplin: x zice ca chaplin si mozart sunt genii, dar se uita la "numai iubirea" si-l asculta pe gutza. acuma stiu, desigur, ca x a preluat ideea de la oameni importanti, despre care se presupune ca-s competenti.

numai ca mie mi se pare ca aproape nici un geniu nu rezista scurgerii timpului, asa ca gasesc mai potrivita eticheta de "genii ai timpului lor". pentru ca daca tii mortis sa il consideri genial pe unul care a pictat o natura moarta pe peretii pesterii proprietate personala, cu cateva mii de ani in urma, risti sa creezi o turma de monstrii snobi care-i ridica statuie si se extaziaza pana la dementa in fata ei, in timp ce in cafeneaua de peste drum cativa pictori buni impart o jumatate de bere, asezati cu fundurile pe tablourile lor minunate pentru care inca nu au gasit ochi interesati.

este foarte interesant cum, atunci cand unu si altul se-apuca sa faca topuri cu filmele/actori sai preferati nici nu-i trece prin cap sa aminteasca de chaplin, dar cand cineva-i subliniaza genialitatea, cetatenii fac front comun.

e ca si cum ati zice: "mda, eminescu e un geniu, da mie-mi place mai mult paunescu."

in plus, daca cineva indrazneste sa spuna despre eminescu ca e doar un poet talentat, e cu siguranta un incult, poate chiar soldat in legiunea straina. da, da asta trebuie sa fie, un soldat in legiunea straina!

nici un geniu nu rezista psihologizarii; idolul e mare atata timp cat ignori niste legi fundamentale ale psihicului uman - asta in cazul in care vorbim de oameni, desigur. orgoliul, un afect atat de banal, este motorul fara de care nimeni nu ar misca nici un deget in directia celebritatii.

asta nu scade cu nimic meritul artistului, dar meritul asta, daca nu ar fi speculat de catre mass-media si nu ar veni in intampinarea nevoilor si prejudecatilor noastre, nu ar ajunge niciodata sa creeze un monstru sacru.

deci: omul orgolis vrea sa straluceasca prin ceea ce face, de aceea se straduieste sa o faca cat mai bine, mass-media, prin ratiunea ei de a fi alimenteaza orgoliul persoanei respective iar noi, dintr-o nevoie disperata de a crede ca exista altceva mai bun si mai pur decat mizeria umana cea de toate zilele, preluam si amplificam mitul.

toata lumea e multumita si traieste fericita pana la adanci batraneti.

acuma n-as vrea sa-mi insusesc o psihologie de genul "unul impotriva tuturor" si sa-mi apar ideea pana-n panzele albe, da nu ma convinge nimeni ca chaplin, de exemplu, a fost un geniu. perfectionismul ne vorbeste despre un om muncitor, faptul ca lumea-l aplauda si dupa zeci de ani de la moarte iarasi nu-mi spune nimic, che guevara inca mai este si el aclamat de catre popor, iar faptul ca-si scria, regiza si juca singur filmele iarasi nu-i ceva iesit din comun.

ca a fost primul care a facut asta? sa nu uitam, totusi, ca s-a nascut inaintea cinematografului.

sunt o multime de actori teribil de talentati, sensibili, expresivi, in fond asta-i meseria lor, din asta-si castiga painea. am vazut recent "about schmidt" si pot spune ca nicholson a facut un rol mare.

nu mi-s eu expert in fotbal, da parca "regele" ramane tot pele, desi banuiesc ca sute de jucatori contemporani l-ar trimite dupa tigari din doua miscari.

asa merg lucrurile: se naste o legenda care-i propagata din generatie in generatie pana ajunge mit. iar miturile sunt sacre.

cetateanul pe jumatate politicos

longueuil, 14:32, intrarea in "loblaws". subiectul: un individ exagerat de politicos, un gentelman desavarsit. ii tine usa unei doamne, se ofera chiar sa o ajute sa-si care plasele pana la masina,  plin de solicitudine, e totul numai un zambet. ia te uita, imi zic, inca cativa domni dintr-astia si nu mai indrazneste nimeni sa ne declare razboi, caci o sa fim asa de politicosi incat o sa le fie jena dusmanilor sa ne invadeze fara sa se descalte la intrare.

longueuil, ora 14: 46, casieria loblaws. acelasi domn ajunge la casa, chiar inaintea mea. ii da un branci unei adolescente care ajunsese la casa in acelasi timp cu el si o intreaba, rastit, daca nu cumva e oarba. ajunge in fata. vanzatoarea, foarte amabila, ii multumeste pentru cumparaturi si ii doreste o zi buna. cetateanul se uita sictirit la ea si nu catadicseste sa deschida gura, ocupata cu o grimasa, de altfel.

acuma ce sa zic, si-o fi epuizat omul rezerva de politete pe ziua respectiva. sau poate o fi facut scoala de bune maniere la fara frecventa.

raperul. munca in constructii

tocmai m-am facut prieten pe facebook cu fratii botoman, chestie care mi-a amintit de vremurile in care lucram cu ei in constructii.
era spre sfarsitul anilor '90, taximetria mergea prost, militienii ne hartuiau mereu, ma saturasem sa le tot cumpar tigari, cafele, sucuri si cadouri pentru neveste din banii mei care si-asa nu era prea multi, sa ma fac agent imobiliar, comercial sau bodyguard nu prea aveam chef si cam astea erau toate optiunile in materie de job la vremea aia.

asa ca am acceptat propunerea lui bogdan, sa lucrez cu ei la amenajari interioare. bogdan era agent imobiliar, iar frate-su emil bricoleur, genul de om care se pricepe la toate. bogdan facea rost de lucrari, propunandu-le clientilor serviciile lu' frac'su, iar eu eram salahor, alaturi de emil si inca vreo trei cioclasi.

nu imi mai amintesc decat de doi dintre cioclasi respectivi. unul raper, baiat de cartier, cu gasca, scosese o melodie cu lupta pentru supravietuire in cartieru tractoru si pericolele care te pandesc la orice pas. ascultandu-l, ai fi zis ca sansele de supravietuire in cartier is mai mici ca-n mogadishu. in realitate, singurul pericol real era sa dea peste tine o masina fara frane, caci pe vremea aia uzinele falimentasera si nu mai avea cine sa le toarne placute de frana la brasoveni.

raperul ar fi fost foarte de treaba daca nu s-ar fi straduit din rasputeri sa se dea dur, caci nu-i statea in fire, eram mai degraba o personalitate de genul taurul ferdinand. cosmarul lui era sa se afle in cartier ca lucreaza, asta ar fi insemnat sfarsitul carierei, caci ce fel de baiat de cartier e ala care semneaza condica la serviciu?!? asa ca ne-a avertizat, foarte serios, ca o sa vina cu gasca si o sa ne bata de ne sar capacele daca spunem cuiva ca lucreaza. parca-l chema octavian, sau asa ceva. scuze, octavian, uite, acuma o sa afle toata lumea ca lucrai.*

despre celalalt, florin, imi amintesc pentru ca, din cauza lui, am ratat o partida de sex cu o clienta. poveste lunga si penibila, de care nu vreau sa ma ocup acuma.

prima lucrare, zugravitul unui apartament, a fost un fiasco total. ne-a luat de trei ori mai mult timp decat conveniseram cu clienta, a costat-o de doua ori mai mult si a iesit absolut oribil. asa ca nu e de mirare ca femeia nu a vrut sa ne plateasca. la faza asta, cioclasul si-a jucat rolul de individ violent si a speriat-o pe saraca femeie, care ne-a platit numai ca sa ne vada plecati.



* calmeaza-te, e doar o gluma, nu-mi citeste nimeni blogul in afara de mine si nevasta-mea, cand vrea sa se convinga ca n-am amanta despre care sa povestesc aici :D

tarnacopul. la un pas de moarte

au mai urmat cateva lucrari care au iesit nesatisfacator inspre dezastruos, dupa care lucrarea cea mare, cu care mi-am incheiat, pentru totdeauna, "cariera" in constructii.
un individ vroia sa transforme apartamentul sau de la parter intr-o farmacie. asa ca am spart peretele blocului - da, prin anii '90 puteai sa faci chestia asta :D - si ne-am apucat sa construim un fel de balcon, de fapt o camera in plus la apartamentul respectiv. emil se ocupa de pus gresie si faianta in baie. a pus-o de trei ori si tot de trei ori proprietarul i-a cerut s-o scoata, caci ii iesea mereu stramb. a patra oara, a fost nevoie de talentul de actor al raperului ca sa il convingem pe proprietar ca parca gresia si faianta nu-i chiar asa de stramba. eu nu am apucat sfarsitul la lucrarea aia, dar am fost destul de aproape de sfarsitul propriu si personal.

lucram afara, sapam cu tarnacopul fundatia la balcon. in fata geamului, era un gard mic, cu o sina de metal pe post de balustrada, gardul ala trebuia indepartat, ca sa putem mari balconul cat ne cerea proprietarul. unul dintre cioclasi se ocupa cu zmulsul gardului din pamant. intr-un tarziu reuseste si ce-i trece lui prin cap? de ce sa mai care balustrada aia de metal cand poate sa o arunce. si o arunca inspre mine. eu, in timul asta, izbeam cu tarnacopul de zor, cu privirea in pamant. si chiar cand izbeam mai cu sete, bucata de metal aterizeaza exact sub unealta mea. tarnacopul imi zboara din mana si ma izbeste exact, dar exact in moalele capului.

de constient eram constient, dar nu prea mai vedeam mare lucru, sangele imi siroia din cap de parca as fi stat sub dus. toata lumea panicata, eu doar putin nedumerit, inca nu intelegeam ce se intamplase. in sfarsit, nevasta proprietarului, farmacista, vine cu un tampon urias si imi zice sa il tin apasat tare si sa ma duc urgent la spital. ok, zic. ma duc pana in statia de taxi - cand ma vedeau rosu din cap pana-n picioare, lasand o dara de sange in urma mea, taximetristii se incuiau in masini. am fost nevoit sa iau autobuzul. am calatorit foarte confortabil, eram singur in partea din spate a autobuzului, in timp ce in partea din fata se inghesuiau calatorii ca sardelele.

abia la spital m-am speriat cumplit, sa-mi stea inima-n loc. caci mi-a fost dat sa asist la un dialog de-a dreptul horror. am fost bagat de urgenta in sala de operatie. aici, ca la balamuc. avusese loc un accident de masina si era plina sala de raniti care sangerau abundent. medicii erau toti ocupati. cineva intreaba, aratandu-ma cu degetul: "cine il coase pe domnul?" la care o minora - ma rog, asa arata - se ofera: "il cos eu!" "bine", zice doctorul, "da-i bataie, oricum trebuie sa inveti si tu cum se face!"

am supravietuit. spre mirarea mea, fata respectiva a facut o treaba de nota 10, incepand de la anestezie pana la cusatura propriu zisa. intr-un fel e de inteles, fiind prima oara si-o fi dat silinta sa iasa cat ma bine. acuma port plete, ca sa nu mi se vada gaura din cap :D

din ziua aia am renuntat pentru totdeauna la munca fizica, caci am constatat ca-mi da batai de cap.

liberté, égalité, pedofilié!

cu cativa ani in urma, zaceam la o masa intr-un restaurant si-mi citeam ziaru. citeam un articol in care era vorba despre un pedofil ce tocmai isi ispasise pedeapsa si fusese primit intr-un centru de readaptare, iar locuitorii din zona, suparati ca ala se uita la copii cand trecea pe langa parc, s-au pus pe protestat pana ce s-au vazut nevoiti angajatii organismului respectiv sa il mute intr-un alt centru, sub o identitate falsa.

tot cam prin vremea aia, erau in voga discutiile despre capcanele intinse posibililor pedofili. reporteri care se dadeau drept fete de 14 ani si acceptau sa se intalneasca cu indivizi cunoscuti pe net. odata individul respectiv ajuns la locul intalnirii, se trezea inconjurat de militieni, acuzat de tentativa de pedofilie si primea undeva intre 5-10 ani de inchisoare. in perioada aia se dicuta in presa locala despre problema asta mai mult decat despre soarta limbii franceze.

ideea e ca am ramas cu impresia ca aici, in canada, daca mergi pe aceeasi parte a strazii cu un copil risti sa te trezesti acuzat de pedofilie. booooon. dupa ce termin de citit, ma ridic si ma indrept inspre buda, ca tot omul la capatul unei cafele. in timp ce ma usuram lipsit de griji, dintr-o cabina iese un baietel cu pantalonii desfacuti si vine inspre mine cerandu-mi sa il ajut sa isi incheie nasturii. sa dau in apoplexie, nu alta. a fost pentru prima data in viata mea cand am fost la un pas sa ma pis pe mine, atat de repede m-am incheiat si am taiat-o de-acolo.

satul de povesti din armata

ma macina un gand: daca n-am facut armata nu-s barbat?
dar daca am facut-o de doua ori, sunt de doua ori mai barbat?
dar daca ramaneam in armata, eram macho?
si daca nu exista armata, mai avea ce povesti juma' din populatia de sex masculin a globului?

il intrebati, va rog, pe majuru' vostru?

eu, in pozitie de drepti, dar totusi culcat.

naie vs aro

de fapt, m-am razgandit. nu o sa povestesc ce am facut acolo, nu de alta, dar nu am facut absolut nimic iesit din comun, am facut cam ce fac toti tinerii cand se vad la mare. cu singura deosebire ca dupa cateva zile am ramas fara absolut nici un ban si l-am trimis pe george (care avea abonament gratuit pe tren) pe la casile noastre, sa ne faca rost de ceva marafeti si ceva de-ale gurii, ca in ultimele doua zile ne hraniseram numai cu corcoduse, porumb copt, pepeni si rom. am respirat putin usurati dupa ce a plecat. sa nu se inteleaga gresit, george e un tip de nota 10 si un prieten de isprava, dar in perioada aia tocmai trecea printr-o criza serioasa, ceva nu mergea rotund in relatia sa cu tipa pe care o iubea si era deprimat.

s-a intors, ne-am ospatat, am cheltuit si banii cu care venise si hai sa ne intoarcem acasa. am plecat tot noaptea. nu vroiam sa pierdem ultima zi de mare si, pe de alta parte, puteam sa spun de-acuma ca aveam mai multa experienta in condus noaptea decat ziua.

drumul la intoarcere - la fel cu cel la dus, doar ca acuma aveam experienta, plus ca gasisem o solutie pentru cand ramaneam in panta. lasam aro=ul la vale si il porneam in marsarier. ne-am prins noi dupa un timp ca daca am reusi cumva sa tinem capota semideschisa, motorul s-ar raci cat de cat si am putea sa strabatem etape mai lungi. am gasit 2 pari grosi si i-am indesat in deschizatura care se face intre capota si sasiu atunci cand tragi de sarma pe jumate.


acuma, aro-ul nostru arata ca un diavol: doua coarne uriase iesea din fata, de sub capota. dar ideea noastra a functionat binisor. se vede treaba ca deja capatasem experienta si ca mecanici. mergem ce mergem si, la un moment dat, din cauza unei masini de venea cu faza mare, cad cu rotile din dreapta in sant. motorul inca nu era incins, mai mergea, dar rotile se invarteau in gol. eram langa un lan de porumb. ok, zic, aici ne petrecem noaptea. eu eram epuizat de la atata holbat in intuneric, iar baietii aratau jalnic dupa atata impins la tanc. gasim noi maine pe cineva sa ne traga afara din sant. ca sa nu ne mai pierdem timpul dimineata, zic ia hai sa culegem vreo doua plase de porumb, sa avem ce coace mai tarziu. culegem doua plase, le bagam sub banchete si ne culcam.

cand ne era somnul mai dulce, harmalaie mare in jurul nostru. aro-ul era inconjurat de vreo trei carute pline cu cetateni indignati, inarmati cu torte si cu furci, topoare, ciomege. fuck ma, zic, suntem mancati! astia-s tigani si-s pusi pe omor.

cetatenii incep sa bubuie in tabla aro-ului. incearca usile - le incuiaseram - si, din fericire, nu le trece prin cap sa o incerce si pe aia din spate, care nu se incuia. atunci, unul dintre atacatori ne striga sa iesim, ca daca nu ne dau foc. ok, zic, se ingroasa gulma. "iesiti, urla individul, mama voastra de hoti!". si atunci ne trece noua prin cap ca poate e doar o neintelegere, astia ne confunda cu altii. neintelegere-neintelegere, dar cine are tupeu sa iasa primul? si atunci incepem sa strigam din masina, pe trei voci, incurcandu-ne unul pe celalalt, ca suntem turisti, venim de la mare si am ramas in pana, am cazut in sant, ne asteapta copii acasa, mama e bolnava, etc.

indivizii se mai linistesc. deshideti, zic ei, sa stam de vorba. deschidem, cu teama, si unul din aia cu torte isi baga capul pe usa si lumineaza interiorul. "nu-s astia", le zice celorlalti, "masina e goala". oamenii se scuza ca ne-au speriat - nu erau tigani, ci tarani din satul din apropiere. ne explica cum ca de cateva saptamani vin unii cu masini si le fura porumbul. de-aia s-au vorbit toti si au iesit in patrulare, sa ii prinda pe hoti. noi o cam bagaseram pe maneca, trageam cu coada ochiului si vedeam cum iese de sub bancheta un stiulete de porumb dintr-una din plasele ce le umpluseram mai devreme. daca le vede vreunul dintre astia, ma gandeam, ne-am ars, s-ar putea sa se multumeasca cu noi drept tapi ispasitori. dar nu au vazut nimic, cred ca oamenii erau putin stanjeniti ca au speriat niste turisti nevinovati si nu le mai ardea sa faca pe detectivii. ca sa isi rascumpere cumva vina, s-au oferit sa ne scoata masina din sant.

ok, zic, perfect, mersi, dar cum facem, ca n-avem cablu, n-avem nimic. si nu incape toata lumea sa traga de cate ceva. "nu va faceti griji" ne zice unul de parea seful lor, "o scoate naie singur" ei, zic, hai s-o vad si pe asta! da cine o fi naie asta? vre-un ciclop?!? si iese naie in fata: un individ mic si slab, dar genul vanos. ei, zic, daca naie scoate masina din sant, ma fac intervenant psihosocial in quebec!

ne dam cu totii la o parte si naie ne da instructiuni. ne cere ca, atunci cand rotile or sa fie in aer, eu sa carmesc volanul inspre stanga iar ceilalti sa impinga masina. si se baga naie in patru labe sub masina, in sant, se opinteste odata si... iata-ma (fost) intervenant psihosocial in quebec!

mi-a fost dat si mie sa vad, odata in viata, un individ cu o forta fizica iesita din comun. iti cam piere cheful sa mai judeci oamenii dupa aparente, dupa o astfel de experienta.

de la stanga la dreapta: george, aro-ul, porumbul si cu mine

pe cartonul ala scria ca avem cate sapte copii acasa si toti 21 plang ca taticii lor nu au bani de o bere. din pacate poza cu naie n-am, si doar el e personajul principal.

aro-ul

ma gandeam astazi sa vorbesc si de vacante, ca prea m-am luat cu joburile. si o sa incep cu vacanta petrecuta impreuna cu george si traian, la costinesti. era prin vara lui 97. tocmai imi luasem permisul in dimineata respectiva si ce mi-am zis? ia hai sa sun niste prieteni, sa luam aro-ul lu' taica-miu si sa ne tiram la costinesti, sa sarbatorim. i-am luat la rand pe toti: "esti liber deseara? pentru vreo saptamana-doua? hai la mare!"

n-am prea avut succes, oamenii erau oarescum ocupati, dar tot am reusit sa gasesc niste pierde-vara de-astia, ca mine. si decidem noi - adica eu - sa plecam noaptea, ca nu-i trafic. facem plinul la aro, ne imbarcam cu toate boarfele si-i dam o tura prin cartier, sa ma obisnuiesc cu tancu'. ma descurcam destul de bine, dupa o plimbare de 15 minute era deja in stare sa bag in viteza din prima.

si vine noaptea. udam evenimentul cu niste rom din colectia lui traian si plecam. nici n-am plecat bine ca ne-am si lovit de prima problema: nu prea vedeam pe intuneric. adica, cand era drumul liber mai mergea, dar cand veneau masini din fata eram total debusolat. unde mai pui ca nici nu reuseam sa merg drept si colac peste pupaza, drumul de pe valea prahovei e plin de serpentine.

dupa vreo juma' de ora eram deja obosit si-mi venea sa ma iau la palme ca nu mi-a trecut niciodata prin cap sa conduc noaptea, macar sa vad cum e. dar am rezolvat cumva problema: pe marginea soselei era pietris, care suna altfel decat asfaltul. si am hotarat ca eu sa stau concentrat la drum, traian sa incerce sa ma ghideze, caci vedea mai bine ca mine, iar george sa asculte si sa ne avertizeze cand parasim asfaltul si ajungem pe pietris. nu ne faceam probleme pentru cazul in care am fi intrat pe sens invers, ne fereau ceilalti soferi, caci era absolut imposibil sa ne intersectam cu un sofer mai putin experimentat decat mine.

am mers asa vreo doua ore. in masina se auzea doar: "curba la stanga!", "pietris!", "curba la dreapta!", "caruta!", "betiv pe bicicleta!", "pietriiiiiis! samd. am fost nevoiti sa ne oprim la o benzinarie, complet epuizati. am stat noi ce am stat si, cand ne-am simtit pregatiti, am vrut s-o luam din loc. nu si aro-ul.
bun, acuma ce-i facem? suntem in pana in the middle of nowhere. e trei noaptea, carevasazica slabe sanse de ajutor.

si am inceput sa ne batem capul. "poate nu mai e ulei", zic eu, cu speranta. ajungem la concluzia ca asta trebuie sa fie problema. intru in benzinarie si cer un litru de ulei. vanzatorul ma intreaba de care. "de masina", ii raspund eu, sigur pe mine. atunci am aflat ca exista mai multe tipuri de ulei. nu m-a ajutat cu nimic nici specificatia ca e pentru un aro.

pana la urma am luat un litru de ulei, la plesneala. m-am intors victorios la masina si hai se ne apucam sa punem ulei, sa vedem daca porneste. aici ne-am lovit de alta problema: nu stiam cum se deschide capota. ne-am invartit noi in jurul masinii un timp, incercand sa tragem de capota din diferite unghiuri, pana ce am fost nevoiti sa ne dam batuti si sa mergem sa cerem ajutor la vanzator.

vine omul, amabil, se uita putin in masina, cu o lanterna si trage de un maner. capota se deschide, dar manerul se rupe. putin jenat, omul isi cere scuze si ne zica ca face el o improvizatie, ca sa putem deschide capota din fata. trage cumva de o sarma, o lasa sa atarne in botul masinii si ne explica cum ca trebuie sa tragem cu patentul de sarma aia. nu ne lasa pana nu se asigura ca am inteles cum functioneaza, asa ca exersam miscarea, cu succes, de cateva ori.

bun, acuma capota e deschisa. hai sa punem uleiul. vanzatorul statea langa noi, curios, sa vada ce facem. si nu l-am dezamagit: s-a dovedit ca nici unul dintre noi nu stie unde trebuie bagat uleiul.
omul se distra deja de minune. ne arata, marinimos, unde se baga uleiul si cum se verifica. verificam uleiul: e peste limita. vanzatorul e nedumerit: "de ce bagati ulei, daca nu e nevoie?" ii explic ca masina nu mai porneste si ca noi credem ca e din cauza uleiului. la faza asta, vanzatorul se porneste pe un ras nebun si o tine tot asa, cateva minute bune.

eram oarescum jigniti de putina consideratie acordata cunostintelor noastre de mecanica, dar am zis sa nu-l suparam, ca daca stie pe unde se baga uleiul poate stie si cum sa repare masina. cand omul se opreste, in sfarsit, din ras - nu de tot, inca mai bufnea din cand in cand - imi zice sa urc la volan si sa-i dau o cheie. urc la volan, intorc cheia in contact - nimic! "e bateria!" zice vanzatorul, categoric. "v-a murit bateria". ok, zic, si cat costa una noua? omul ne serveste o suma astronomica. si, dupa ce se uita putin, toarna si gaz peste foc: "si va trebuie doua. aroul ruleaza cu doua baterii."

cum toti banii nostrii pusi laolalta ar fi fost suficienti sa cumparam cam jumate de baterie, ne-a pierit cu totul entuziasmul cu care porniseram la drum. il intrebam pe om daca nu se pot repara bateriile. omul zice ca nu, dar ca am putea porni masina daca o impingem si bag intr-a doua. in sfarsit, o veste buna! - credeam noi. multumim frumos omului, ii dam de o bere, ma urc la volan iar traian si george incep sa impinga cu insufletire. masina porneste - nu din prima, mi-a luat ceva timp pana sa ma prind cum se face - si plecam, fericiti, la drum.

mergem ce mergem si, dupa cateva zeci de minute, am asa, un feeling ca ceva nu e in regula. imi era din ce in ce mai greu sa vad drumul. o fi de la oboseala, imi spun. mai mergem o bucata si realizam grozavia: nu mai avem nici o lumina la masina. bateriile au murit de tot si au luat cu ele luminile din bord impreuna cu lumina farurilor. insa cum era luna plina, vedeam, cat de cat drumul. in schimb, cand veneau masini din fata, era cumplit. tocmai cand ne gandeam ca ar cam fi cazul sa tragem pe dreapta, masina se opreste de la sine. aburi desi incep sa iasa de sub capota. ne panicam, sarim din masina apucand fiecare ce avea mai de valoare, respectiv sticlele de rom. stam putin la distanta si, cum masina nu da semne ca are de gand sa sara in aer, ne intoarcem la ea, urcam si decidem ca e cazul sa dormim pana se face lumina si apoi om mai vedea noi ce e de facut.

dormim bustean cateva ore. masina parca a fost facuta sa doarma trei persoane in ea: o bancheta pe stanga, alta pe dreapta si un spatiu intre ele. ne trezim dimineata si iesim sa ne intindem putin. apoi plecam. eu urc la volan, iar george si traian isi reiau pozitiile. baietii se chinuie din greu, dar masina nu ia viteza. ramaseseram, din pacate, intr-o vale, iar drumul urca. "uite cum facem, zic, intoarcem pe partea ailalta si nici nu e nevoie sa impingeti, ca merge masina la vale". usor de zis, dar greu de facut si nu lipsit de riscuri. era dimineata si era deja un trafic ca la nebuni. dupa mai multe incercari, reusim sa convingem un sofer de tir sa opreasca si sa tina putin traficul in spatele lui, pana intoarcem. ii dau drumul masinii la vale, intorc din nou, imbarc baietii si plecam.

nu o sa povestesc cu lux de amanunte cum s-a mai oprit masina de cateva ori - cam la fiecare 20-30 de km - si cum am aflat de la un sofer cauza, pentru ca nu mai aveam baterii, ventilatorul nu mai functiona si nu mai racea apa care trece prin motor, astfel ca motorul se incingea si se oprea. am ajuns, intr-un tarziu, la destinatie. ne-am parcat intr-un loc mai ferit, cu spatele masinii lipit de un gard, (caci usa din spate nu se incuia si nu vroiam sa ne fure cineva rezerva de rom) si am numit locul ala "casa".

o sa povestesc maine cum ne-am "distrat" la costinesti si cum am supravietuit drumului inapoi

cine nu munceste, nu greseste. da' plateste

m-am mai angajat odata ca bucatar, pentru ultima oara.

lucram la un hotel/restaurant din predeal, care tocmai fusese preluat pentru administrare de catre sefu' de sala. omul stabilise un buget fix pentru salarii, adica salariul alora vechi scadea de fiecare data cand aparea un nou angjat. nu e greu de inteles de ce noii veniti nu aveau viata usoara. 

chestia asta am aflat-o imediat ce m-am angajat, asa ca m-am resemnat, ma gandeam ca nu o sa fac multi purici pe-acolo. dar, spre surpriza mea, personalul eram mai degraba amabil cu mine, mai ales o chelnerita, cea care purta o pereche de desuuri cu claxon. yeap, avea o pereche de bikini cu o bucata de cauciuc atasata, genul de squeaky toy, care scotea un sunet strident cand o loveai. 

ma obisnuisem repede cu chelnerita care se lovea din cand in cand intre picioare, in scurt timp ajunsesem chiar prieteni, ma lasa si pe mine sa ma joc cu desuurile ei. 

viata era frumoasa, ma distram de minune, cu munca nu prea ma omoram, nu ca n-as fi vrut, dar nu ma lasa nimeni sa ma apropiu de bucataria propriu zisa. in cateva saptamani devenisem expert in curatat cartofi, spalat vase si cumparat tigari de la chioscul de peste drum.

si-am dus-o asa aproape o luna, cu un singur incident demn de semnalat: intr-o buna zi, cineva mi-a furat banii din buzunarul hainei de o lasasem in vestiar. nu putea fi decat unul dintre colegi, caci nimeni altcineva nu avea acces. pe moment m-am suparat foarte tare, i-am povestit prietenei mele chelnerita intamplarea, fata m-a ascultat cu rabdare, a facut cateva comentarii deloc binevoitoare la adresa gastii de hoti din hotelul ala si mi-a oferit ea bani imprumut, ca sa am cu ce plati biletul pana acasa. i-am inapoiat banii a doua zis si mi-am propus sa uit cat mai repede de incident.

la sfarsitul lunii, inainte sa se dea salariile, se facea o sedinta cu personalul in care sefu' de sala, noul patron, ii lua la suturi in fund pe angajati, le contabiliza boacanele si le scadea din slariu eventualele pierderi. nu eram foarte stresat de sedinta aia, nu facusem mai nimic toata luna, drept urmare nici greseli nu am avut cand sa fac.

si a inceput sedinta. seful era prietenos nevoie mare, ii lauda pe toti, era tot numai un zambet. asta-i zbirul in privinta caruia ma avertizasera colegii? gandeam eu. ca sa vezi in ce hal exagereaza lumea! 

apoi a venit randul meu si mi s-a pravalit cerul in cap. am aflat urmatoarele despre mine, fapte la care fusesera martori mai toti colegii: 

- ca am furat 15 kg de cascaval, 1 kg de miere, doi saci de cartofi, trei rude  de salam de sibiu si o gramada de alte maruntisuri pe care seful, marinimos, m-a anuntat ca nu a mai stat sa le contabilizeze.

- ca am spart 6 farfurii, 4 pahare si am pierdut cateva tacamuri. 

- ca am stricat usa de la frigider.

- ca am stricat patul dintr-o camera

- ca am otravit catelul hotelului

- ca am infundat un veceu aruncand tampoane folosite in el.

- samd

am fost concediat, desigur. din salariul ce mi se cuvenea am mai primit aprox. 10% si, cand m-am dus sa-mi iau banii aia, am aflat ca prietena mea, chelnerita, fusese data afara. au prins-o furand din vestiar.

zabala. somnoroase pasarele

na ca nu mi-am batut capul nici astazi cu combinatul literelor. am stat toata sera si am frecat menta pe net. m-am uitat la videouri cu pisici, (sa nu aud comentarii, cu ce e mai breaz un meci de hochei?!? hm?!?) m-a umplut de groaza, scarba si mila la anchetele lui chris hansen, am citit niste materiale de self improvement, ceea ce a cam devenit distractia mea favorita de cateva zile incoace, caci nimic nu e mai haios decat, de pilda, un material motivational care incearca sa te convinga ca daca tii dimineata, la trezire, un creion in gura o sa fi mai fericit. ia te uita unde statea secretul fericirii, mi-am zis, si-au stors creierii zeci de generatii de filosofi ca sa vina unul si sa le spuna ca secretul este sa iti pui zabala.

apoi, i-am trimis un mail unui amic - care fusese la cinema sa vada un film despre viata hannei arendt - in care il intrebam daca se termina cu happy end, daca se marita la sfarsit. si am mai facut o gramada de chestii, una mai glorioasa decat cealalta, pana m-a luat somnul. 

somnoroase pasarele

pe la cuiburi se aduna

face niste activitati prin ramurele 

noapte buna.

life is viata

cum astazi nu am timp de torturat tastele, o sa povestesc doar o mica intamplare care m-a emotionat, de-a dreptul. un orb isi plimba cainele mira pe strada. la un moment dat, cainele se opreste sa-si faca nevoile. orbul scoate o punga, se aseaza in genunchi si incepe sa caute, cu mana in punga, rahatul cainelui. i-a luat ceva timp pana l-a gasit.

si mi-am amintit de cocalarul al carui caine se usurase in holul blocului. cocalarul s-a uitat asa, putin sictirit si si-a vazut de drum, butonand la iphone.

bucatarii nu stiu sa gateasca

o sa iau o pauza de la povestit intamplari taximetristice si ma intorc in timp, cu cativa ani inainte, la primul meu job oficial. zic oficial, ca joburi am tot avut, de la 8-9 ani incolo.

primul meu job oficial a fost cel de bucatar, ceea ce nu te-ar surprinde daca ai stii ca tocmai terminasem liceul economic, specialitatea bucatar si-mi dadusem examenul de diploma din ciulamaua de pui.

s-a intamplat sa-mi gasesc de lucru la o cabana/motel de pe langa brasov, impreuna cu inca 3 colegi. eram singurii angajati in bucatarie si intamplarea a facut ca nici unul dintre noi sa nu stie sa gateasca, caci ne-am petrecut anii de scoala necajind colegele care isi luau viitoarea meserie in serios.

poate situatia asta l-ar fi speriat pe vreun oarecare, dar noi nu eram genul ala de indivizi, nu ne-am batut capul prea tare, ne gandeam ca atata timp cat stim sa citim si avem cateva carti cu retete ar trebui sa ne descurcam onorabil.

timp de 3 zile n-am avut nici un client, apoi, intr-a patra, ne-am trezit cu o echipa de rugby, cu antrenori,    si tot tacamul. mama ma-sii de treaba, imi zic, nu putea sa pice o echipa de sah?!? ce-i facem daca nu le place mancarea ciclopilor astora? in momentul ala, unul dintre colegi a dat cu boneta de pamant si ne-a comunicat cu naduf ca el pleaca acasa, ca nu are chef sa-si riste viata pentru salariul minim. noi astelalti ne-am organizat intr-o celula de criza si am inceput sa ne batem capul cu meniul zilei. intr-un final, am convenit sa le comunicam rugbystilor ca nu avem decat paste. caci, ce ne-am spus noi, cat de greu e fierbi niste paste si sa adaugi o galeata cu apa la una cu sos de rosii?
din pacate nu ne-a merg asa de usor. rugbystii pusesera mana pe un meniu pe care nu am apucat sa-l ascundem la timp si nu erau doi care sa vrea acelasi lucru. dupa indelungi parlamentari, amenintari voalate, scuze ipocrite si injuraturi neaose, am reusit sa ii convingem sa comande paste, dar am fost nevoiti sa mai adaugam si niste cascaval pane, ca sa cadem la pace.

intorsi in bucatarie - dezastru! pastele se arsesera! dar cum eram optimisti de felul nostru ne-am spus ca e si asta o experienta care o sa ne foloseasca in lunga noastra cariera de bucatari. tocmai aflaseram ca daca lasi apa sa fiarba prea mult se cam evapora. ca sa scap de responsabilitate, le-am propus colegilor sa se ocupe ei de reciclat pastele in timp ce eu fac cascaval pane. am luat cartea de bucate, am deschis-o la pagina potrivita si m-am apucat cu voiosie de treaba. m-am scos, imi ziceam. in timp ce astia doi probabil or sa si-o ia pe coaja de la rugbysti, eu o sa fiu eroul zilei cu cascavalul meu pane, care arata absolut delicios.

ca sa fac povestea lunga scurta, in final ne-am mai ales cu o experienta: asa cum apa se evapora daca fierbe prea mult, cascavalul din cascavalul pane se topeste daca il lasi prea mult in tigaie. rugbystii nostrii au fost nevoiti sa se multumeasca cu paste arse si cascaval pane fara cascaval. bine ca macar am avut prezenta de spirit sa ne retragem in timp ce chelneritele ii serveau.

bucatarii nu stiu sa gateasca 2

n-am facut multi purici acolo. cum nu prea aveam clienti carora sa le bagam pe gat ce haleam noi, in curand aveam niste lipsuri in gestiune de ne apuca tremuriciul. si colac peste pupaza, s-a mai intamplat si povestea cu hotii.

intr-o buna zi, paznicul ne-a comunicat ca se duce pana acasa, ca ii murise sau i se nascuse cineva, nu mai retin exact. era de loc dintr-un sat de la capatul lumii, de prin moldova. si ne ruga frumos sa il inlocuim pentru o noapte. cum nu ne inghesuiam nici unul, ne-a promis ca ne plateste. cum aveam nevoie de bani, caci mi se stricase bicicleta sau hamsterul, nu mai retin exact, m-am oferit, cu marinimie, sa il inlocuiesc.

boooon, si se face seara. ca sa nu adorm, am avut geniala idee sa imi iau cu mine un radio. m-am instalat la receptie si ascultam apatic, muzica aia obosita. dupa un timp, de plictiseala, mi-a venit o idee: ce ar fi sa ma apuc sa dau dedicatii? zis si facut. mi-am alcatuit o lista mentala cu toti prietenii, cunostintele, rudele si vecinii si m-am pus pe treaba. mergea de minune, imi pierisera si somnul si plictiseala. si am tot tinut-o asa pana inspre dimineata, dand dedicatii pentru baietii din tractoru, gasca de pe partizanilor, blonda de la chioscul de inghetata, samd. nu m-a deranja mai nimic in noaptea respectiva, cu exceptia cainilor motelului, care parca o luasera razna la un moment dat. dar am rezolvat neajunsul asta dand radioul mai tare.

inspre dimineata mi-am amintit ca trebuia sa fac vreo trei ronduri prin curte. am iesit sa ma dezmortesc putin si... sa-mi cada basca, nu alta! amandoua magaziile aveau usile deschise si erau complet golite. hotii furasera pana si scandurile stivuite de-a lungul peretelui! cainii inca mai latrau, saracii, dar cam ragusisera.

ok, zic, asta pune capac la toate. mi-am sculat colegii, le-am explicat situatia si pana sa rasara soarele ne si carabaniseram, lasand o scrisoare in urma in care il anuntam pe patron ca ne dam demisia.

am stat stresati un timp, ne era teama ca patronul trimite politia dupa noi, dar nu s-a intamplat nimic. acuma daca stau sa ma gandesc nici nu ma mira, toate astea se intamplau imediat dupa revolutie si individul respectiv primise cadou motelul, sa il administreze. avea si el invartelile lui, nu-i ardea de discutii cu politia. si mai banuiesc ca paznicul nu era strain de toata tarasenia.

si uite asa s-a terminat cu primul meu job oficial. nu am avut mai multa bafta nici cu al doilea, dar asta-i o alta poveste.

o luna are 30 de zile. taxiul

mi-am propus un exercitiu de vointa, sa scriu cate un text in fiecare zi, timp de o luna. carevasazica, pana prin 6 august facebook-ul o sa ma renege, jocurile video or sa ceara divortul, pisicul se va bucura de faptul ca, pentru o luna, nu o sa mai atenteze nimeni la mandra-i coada si menta va scapa nefrecata. daca nu gasesc nimic interesant de povestit despre viata-mi de zi cu zi, despre oamenii si intamplarile de care ma lovesc, o sa povestesc din +/- copilarie.

cum astazi am avut o zi mai degraba dezbracata de evenimente, o sa povestesc cum m-am apucat de taximetrie.

imi luasem permisul de vreo 2 luni si conduceam destul de bine, in sensul ca eram in stare sa deosebesc frana de acceleratie. aveam o masina antica, un opel kadet din '77 (asta se intampla prin '97). masina mea nu prea avea frane, dar ma descurcam destul de bine sa opresc folosind frana de mana si bordurile. imi lipsea bara din fata, pe care o pierdusem intr-o neintelegere cu un coleg de scoala, care n-a priceput ca nu e prudent sa franeze inaintea mea cand nu-s borduri la indemana. ne incarcaseram colegele de scoala si mergeam la o bodega, sa-mi sarbatoresc turela de taxi si sa-mi fac curaj sa ies la drumul mare. de necaz ca mi-am pierdut bara din fata am sarbatorit mai abitir decat toti, dar chestia asta nu m-a ingrijorat prea tare, pe vremea aia credeam ca daca beau conduc mai bine. stii cum e cu incepatorii, pentru ei mai bine inseamna mai repede.

printre primii clienti am avut o doamna care a mirosit ca ceva nu e in regula, numai ca nu se uita unde trebuie. ma tot freca la cap, ca de ce am lentile asa de groase, ca am voie sa conduc asa, ca vad bine semafoarele, samd. cum era din ce in ce mai agitata, am zis sa o linistesc cumva. m-am intors la ea si i-am zis sa nu-si faca griji in privinta ochelarilor mei, ca nu aia e problema, problema is franele. s-a linistit instantaneu. ce e drept, mi-a fost teama ca am linistit-o de tot, dar nu, a supravietuit.

la cateva saptamani de la debutul meu ca taximetrist, scosesem deja bani de cateva pachete de tigari si ma credeam baron local. capatasem atata incredere in indemanarea mea incat m-am suparat foc cand, la semaforul de la gara, boul dinaintea mea a dat cu spatele si mi-a strambat capota. am iesit hotarat sa il bat, daca era mai slab ca mine, sau sa il atentionez respectuos ca mi-a atins masina, daca era mai puternic.  (va rog insistent sa nu ma judecati gresit, pe vremea aia era specificat si in codul rutier ca daca un sofer te enerveaza trebuie sa-l bati. sau asa cred, caci mai toti se comportau la fel)
well, s-a dovedit ca de fapt eu il lovisem pe el. si uite asa am invatat ca la semafor e mai bine sa tii piciorul (sau mana, in cazul meu) pe frana, caci altfel masina o ia la vale fara sa-ti dai seama.

gata, m-a luat somnul, o sa mai povestesc si altadata, caci a fost destul de lunga si plina de peripetii cariera mea de sofer de taxi ilegalist

motiva-m-as

citeam deunazi niste materiale motivationale si ma intrebam daca cineva, undeva, vreodata, reuseste sa obtina niste rezultate aplicand ideile motivatorilor. 

imi e destul de greu sa cred asta. uite, de pilda, ideea aia care suna asa de bine, teoretic: "traieste ca si cum ar fi ultima zi din viata ta"

hai sa fim seriosi, daca chiar s-ar intampla sa fiu informat ca mai am doar o zi de trait as fi atat de coplesit de vestea asta incat m-as invarti o vreme in cerc izbindu-ma cu capul de pereti, apoi m-as tranti pe canapea si as astepta acolo sa se faca maine. ceea ce cam seamana cu felul in care imi petrec in realitate viata, de altfel, dar asta nu inseamna nimic!

alta creatie a geniilor motivationale: traieste ca si cum pensia nu ar fi o optiune. pai asa si traiesc! sincer, mai exista oare printre noi indivizi suficient de naivi ca sa isi inchipuie, in actualul context economic, ca vor vedea ceva din banii cu care au cotizat la pensie? daca da, este evident ca oamenii aia n-au nevoie de nici un fel de motivare, caci sunt niste monumente de gandire pozitiva.

altii te invata sa stapanesti limbajul nonverbal. se pare ca daca stai cracanat, si cu bratele departate de corp ca un culturist facebook, lumea o sa te perceapa drept mascul alfa. acuma trebuie sa recunoastem ca propovaduitorii importantei limbajului corporal sunt oarecum rezonabili, nu merg atat de departe incat sa ne ceara sa ne pisam pe la colturi, ca sa ne marcam teritoriul. spre nemultumirea numerosilor masculi alfa care, in semn de protest, au inceput sa umble cu pantalonii lasati si cu chilotii la vedere.

recviem pentru ciresari

au fost, mai intai, "ciresarii" visul unei copilarii care n-a fost ceea ce ar fi trebuit sa fie. chiulind de la scoala, chiulind dintr-o familie impovarata de griji, mi-am cautat ciresarii prin toata lumea, atat cat se intindea ea la varsta aceea, strecurandu-ma cu abilitate printre gastile micilor monstrii care terorizau cartierul.

i-am cautat printre vecini, printre colegii de scoala, printre cunostintele intamplatoare. poate ca nu i-am cautat suficient, poate ca nu s-au lasat ei descoperiti, nu stiu.

 ii cautam, inca, in pragul adolescentei, scrutandu-mi amicii din vecini, ceea ce mi-a oferit sansa de a fi martorul marii transformari. intr-o seara ruginie de toamna, cu cateva zile inaintea inceperii unui nou an scolar, m-am intors de la tara, mi-am insfacat mingea si am navalit pe scari, bucuros de a-i fi zarit pe copii din vecini asezati pe trepte, in fata blocului. o sumbra presimtire m-a incercat la vederea chipurilor inexpresive, de-acum, pentru mine. se mutasera doua surori, de varsta noastra, in bloc. joaca a fost abandonata in favoarea seductiei, in forma ei infantila. mi-am luat mingea sub brat si m-am intors in casa. esuasem in incercarea de a-i transforma in ciresari. timpul mi-i rapise.

 a inceput, apoi, liceul si speranta a renascut, dar nu a supravietuit mediului potrivnic si valurilor de alcool, in care a sfarsit inecata.

 ca o boala incurabila, care recidiveaza din cand in cand, dragostea a modificat structura visului, impiedicand, inca o data, cautarea. ciresarii erau mai departe decat oricand.

 i-am gasit, intamplator, in ultimii ani de facultate. au fost doi ani plini, doi ani care-au rascumparat tot timpul pierdut, toata bajbaiala de pana atunci. doi ani petrecuti prin sordide camere de camin, prin munti, prin beciuri pretentios botezate "pub", prin trenuri personale ce leaga intre ele centre universitare. au fost seri memorabile, nopti unice, dimineti cu ferestre deschise. ciresari mei existau cu adevarat si erau asa cu mi-i inchipuisem, ba chiar mai mult de-atat.

 apoi, vremurile ne-au despartit. la una dintre ultimele intalniri, am jucat un joc, ne-am mimat fiecare viitorul, asa cum ni-l inchipuiam. rand pe rand, ciresarii mei s-au imprastiat prin tara/lume. alte orase, alte tari s-au imbogatit cu ei. a venit si randul meu sa-mi aleg un loc; nu mai aveam nici un motiv sa raman.
si iata-ma aici, departe de trecut, reincepandu-mi cautarile. nu-mi fac prea multe iluzii, stiu ca este tarziu pentru asta, dar speranta imi urla-n urechi: "se poate!".*


  *text din 2005 nepostat din motive de siroposenie exagerata :))