cine nu munceste, nu greseste. da' plateste

m-am mai angajat odata ca bucatar, pentru ultima oara.

lucram la un hotel/restaurant din predeal, care tocmai fusese preluat pentru administrare de catre sefu' de sala. omul stabilise un buget fix pentru salarii, adica salariul alora vechi scadea de fiecare data cand aparea un nou angjat. nu e greu de inteles de ce noii veniti nu aveau viata usoara. 

chestia asta am aflat-o imediat ce m-am angajat, asa ca m-am resemnat, ma gandeam ca nu o sa fac multi purici pe-acolo. dar, spre surpriza mea, personalul eram mai degraba amabil cu mine, mai ales o chelnerita, cea care purta o pereche de desuuri cu claxon. yeap, avea o pereche de bikini cu o bucata de cauciuc atasata, genul de squeaky toy, care scotea un sunet strident cand o loveai. 

ma obisnuisem repede cu chelnerita care se lovea din cand in cand intre picioare, in scurt timp ajunsesem chiar prieteni, ma lasa si pe mine sa ma joc cu desuurile ei. 

viata era frumoasa, ma distram de minune, cu munca nu prea ma omoram, nu ca n-as fi vrut, dar nu ma lasa nimeni sa ma apropiu de bucataria propriu zisa. in cateva saptamani devenisem expert in curatat cartofi, spalat vase si cumparat tigari de la chioscul de peste drum.

si-am dus-o asa aproape o luna, cu un singur incident demn de semnalat: intr-o buna zi, cineva mi-a furat banii din buzunarul hainei de o lasasem in vestiar. nu putea fi decat unul dintre colegi, caci nimeni altcineva nu avea acces. pe moment m-am suparat foarte tare, i-am povestit prietenei mele chelnerita intamplarea, fata m-a ascultat cu rabdare, a facut cateva comentarii deloc binevoitoare la adresa gastii de hoti din hotelul ala si mi-a oferit ea bani imprumut, ca sa am cu ce plati biletul pana acasa. i-am inapoiat banii a doua zis si mi-am propus sa uit cat mai repede de incident.

la sfarsitul lunii, inainte sa se dea salariile, se facea o sedinta cu personalul in care sefu' de sala, noul patron, ii lua la suturi in fund pe angajati, le contabiliza boacanele si le scadea din slariu eventualele pierderi. nu eram foarte stresat de sedinta aia, nu facusem mai nimic toata luna, drept urmare nici greseli nu am avut cand sa fac.

si a inceput sedinta. seful era prietenos nevoie mare, ii lauda pe toti, era tot numai un zambet. asta-i zbirul in privinta caruia ma avertizasera colegii? gandeam eu. ca sa vezi in ce hal exagereaza lumea! 

apoi a venit randul meu si mi s-a pravalit cerul in cap. am aflat urmatoarele despre mine, fapte la care fusesera martori mai toti colegii: 

- ca am furat 15 kg de cascaval, 1 kg de miere, doi saci de cartofi, trei rude  de salam de sibiu si o gramada de alte maruntisuri pe care seful, marinimos, m-a anuntat ca nu a mai stat sa le contabilizeze.

- ca am spart 6 farfurii, 4 pahare si am pierdut cateva tacamuri. 

- ca am stricat usa de la frigider.

- ca am stricat patul dintr-o camera

- ca am otravit catelul hotelului

- ca am infundat un veceu aruncand tampoane folosite in el.

- samd

am fost concediat, desigur. din salariul ce mi se cuvenea am mai primit aprox. 10% si, cand m-am dus sa-mi iau banii aia, am aflat ca prietena mea, chelnerita, fusese data afara. au prins-o furand din vestiar.

zabala. somnoroase pasarele

na ca nu mi-am batut capul nici astazi cu combinatul literelor. am stat toata sera si am frecat menta pe net. m-am uitat la videouri cu pisici, (sa nu aud comentarii, cu ce e mai breaz un meci de hochei?!? hm?!?) m-a umplut de groaza, scarba si mila la anchetele lui chris hansen, am citit niste materiale de self improvement, ceea ce a cam devenit distractia mea favorita de cateva zile incoace, caci nimic nu e mai haios decat, de pilda, un material motivational care incearca sa te convinga ca daca tii dimineata, la trezire, un creion in gura o sa fi mai fericit. ia te uita unde statea secretul fericirii, mi-am zis, si-au stors creierii zeci de generatii de filosofi ca sa vina unul si sa le spuna ca secretul este sa iti pui zabala.

apoi, i-am trimis un mail unui amic - care fusese la cinema sa vada un film despre viata hannei arendt - in care il intrebam daca se termina cu happy end, daca se marita la sfarsit. si am mai facut o gramada de chestii, una mai glorioasa decat cealalta, pana m-a luat somnul. 

somnoroase pasarele

pe la cuiburi se aduna

face niste activitati prin ramurele 

noapte buna.

life is viata

cum astazi nu am timp de torturat tastele, o sa povestesc doar o mica intamplare care m-a emotionat, de-a dreptul. un orb isi plimba cainele mira pe strada. la un moment dat, cainele se opreste sa-si faca nevoile. orbul scoate o punga, se aseaza in genunchi si incepe sa caute, cu mana in punga, rahatul cainelui. i-a luat ceva timp pana l-a gasit.

si mi-am amintit de cocalarul al carui caine se usurase in holul blocului. cocalarul s-a uitat asa, putin sictirit si si-a vazut de drum, butonand la iphone.

bucatarii nu stiu sa gateasca

o sa iau o pauza de la povestit intamplari taximetristice si ma intorc in timp, cu cativa ani inainte, la primul meu job oficial. zic oficial, ca joburi am tot avut, de la 8-9 ani incolo.

primul meu job oficial a fost cel de bucatar, ceea ce nu te-ar surprinde daca ai stii ca tocmai terminasem liceul economic, specialitatea bucatar si-mi dadusem examenul de diploma din ciulamaua de pui.

s-a intamplat sa-mi gasesc de lucru la o cabana/motel de pe langa brasov, impreuna cu inca 3 colegi. eram singurii angajati in bucatarie si intamplarea a facut ca nici unul dintre noi sa nu stie sa gateasca, caci ne-am petrecut anii de scoala necajind colegele care isi luau viitoarea meserie in serios.

poate situatia asta l-ar fi speriat pe vreun oarecare, dar noi nu eram genul ala de indivizi, nu ne-am batut capul prea tare, ne gandeam ca atata timp cat stim sa citim si avem cateva carti cu retete ar trebui sa ne descurcam onorabil.

timp de 3 zile n-am avut nici un client, apoi, intr-a patra, ne-am trezit cu o echipa de rugby, cu antrenori,    si tot tacamul. mama ma-sii de treaba, imi zic, nu putea sa pice o echipa de sah?!? ce-i facem daca nu le place mancarea ciclopilor astora? in momentul ala, unul dintre colegi a dat cu boneta de pamant si ne-a comunicat cu naduf ca el pleaca acasa, ca nu are chef sa-si riste viata pentru salariul minim. noi astelalti ne-am organizat intr-o celula de criza si am inceput sa ne batem capul cu meniul zilei. intr-un final, am convenit sa le comunicam rugbystilor ca nu avem decat paste. caci, ce ne-am spus noi, cat de greu e fierbi niste paste si sa adaugi o galeata cu apa la una cu sos de rosii?
din pacate nu ne-a merg asa de usor. rugbystii pusesera mana pe un meniu pe care nu am apucat sa-l ascundem la timp si nu erau doi care sa vrea acelasi lucru. dupa indelungi parlamentari, amenintari voalate, scuze ipocrite si injuraturi neaose, am reusit sa ii convingem sa comande paste, dar am fost nevoiti sa mai adaugam si niste cascaval pane, ca sa cadem la pace.

intorsi in bucatarie - dezastru! pastele se arsesera! dar cum eram optimisti de felul nostru ne-am spus ca e si asta o experienta care o sa ne foloseasca in lunga noastra cariera de bucatari. tocmai aflaseram ca daca lasi apa sa fiarba prea mult se cam evapora. ca sa scap de responsabilitate, le-am propus colegilor sa se ocupe ei de reciclat pastele in timp ce eu fac cascaval pane. am luat cartea de bucate, am deschis-o la pagina potrivita si m-am apucat cu voiosie de treaba. m-am scos, imi ziceam. in timp ce astia doi probabil or sa si-o ia pe coaja de la rugbysti, eu o sa fiu eroul zilei cu cascavalul meu pane, care arata absolut delicios.

ca sa fac povestea lunga scurta, in final ne-am mai ales cu o experienta: asa cum apa se evapora daca fierbe prea mult, cascavalul din cascavalul pane se topeste daca il lasi prea mult in tigaie. rugbystii nostrii au fost nevoiti sa se multumeasca cu paste arse si cascaval pane fara cascaval. bine ca macar am avut prezenta de spirit sa ne retragem in timp ce chelneritele ii serveau.

bucatarii nu stiu sa gateasca 2

n-am facut multi purici acolo. cum nu prea aveam clienti carora sa le bagam pe gat ce haleam noi, in curand aveam niste lipsuri in gestiune de ne apuca tremuriciul. si colac peste pupaza, s-a mai intamplat si povestea cu hotii.

intr-o buna zi, paznicul ne-a comunicat ca se duce pana acasa, ca ii murise sau i se nascuse cineva, nu mai retin exact. era de loc dintr-un sat de la capatul lumii, de prin moldova. si ne ruga frumos sa il inlocuim pentru o noapte. cum nu ne inghesuiam nici unul, ne-a promis ca ne plateste. cum aveam nevoie de bani, caci mi se stricase bicicleta sau hamsterul, nu mai retin exact, m-am oferit, cu marinimie, sa il inlocuiesc.

boooon, si se face seara. ca sa nu adorm, am avut geniala idee sa imi iau cu mine un radio. m-am instalat la receptie si ascultam apatic, muzica aia obosita. dupa un timp, de plictiseala, mi-a venit o idee: ce ar fi sa ma apuc sa dau dedicatii? zis si facut. mi-am alcatuit o lista mentala cu toti prietenii, cunostintele, rudele si vecinii si m-am pus pe treaba. mergea de minune, imi pierisera si somnul si plictiseala. si am tot tinut-o asa pana inspre dimineata, dand dedicatii pentru baietii din tractoru, gasca de pe partizanilor, blonda de la chioscul de inghetata, samd. nu m-a deranja mai nimic in noaptea respectiva, cu exceptia cainilor motelului, care parca o luasera razna la un moment dat. dar am rezolvat neajunsul asta dand radioul mai tare.

inspre dimineata mi-am amintit ca trebuia sa fac vreo trei ronduri prin curte. am iesit sa ma dezmortesc putin si... sa-mi cada basca, nu alta! amandoua magaziile aveau usile deschise si erau complet golite. hotii furasera pana si scandurile stivuite de-a lungul peretelui! cainii inca mai latrau, saracii, dar cam ragusisera.

ok, zic, asta pune capac la toate. mi-am sculat colegii, le-am explicat situatia si pana sa rasara soarele ne si carabaniseram, lasand o scrisoare in urma in care il anuntam pe patron ca ne dam demisia.

am stat stresati un timp, ne era teama ca patronul trimite politia dupa noi, dar nu s-a intamplat nimic. acuma daca stau sa ma gandesc nici nu ma mira, toate astea se intamplau imediat dupa revolutie si individul respectiv primise cadou motelul, sa il administreze. avea si el invartelile lui, nu-i ardea de discutii cu politia. si mai banuiesc ca paznicul nu era strain de toata tarasenia.

si uite asa s-a terminat cu primul meu job oficial. nu am avut mai multa bafta nici cu al doilea, dar asta-i o alta poveste.

o luna are 30 de zile. taxiul

mi-am propus un exercitiu de vointa, sa scriu cate un text in fiecare zi, timp de o luna. carevasazica, pana prin 6 august facebook-ul o sa ma renege, jocurile video or sa ceara divortul, pisicul se va bucura de faptul ca, pentru o luna, nu o sa mai atenteze nimeni la mandra-i coada si menta va scapa nefrecata. daca nu gasesc nimic interesant de povestit despre viata-mi de zi cu zi, despre oamenii si intamplarile de care ma lovesc, o sa povestesc din +/- copilarie.

cum astazi am avut o zi mai degraba dezbracata de evenimente, o sa povestesc cum m-am apucat de taximetrie.

imi luasem permisul de vreo 2 luni si conduceam destul de bine, in sensul ca eram in stare sa deosebesc frana de acceleratie. aveam o masina antica, un opel kadet din '77 (asta se intampla prin '97). masina mea nu prea avea frane, dar ma descurcam destul de bine sa opresc folosind frana de mana si bordurile. imi lipsea bara din fata, pe care o pierdusem intr-o neintelegere cu un coleg de scoala, care n-a priceput ca nu e prudent sa franeze inaintea mea cand nu-s borduri la indemana. ne incarcaseram colegele de scoala si mergeam la o bodega, sa-mi sarbatoresc turela de taxi si sa-mi fac curaj sa ies la drumul mare. de necaz ca mi-am pierdut bara din fata am sarbatorit mai abitir decat toti, dar chestia asta nu m-a ingrijorat prea tare, pe vremea aia credeam ca daca beau conduc mai bine. stii cum e cu incepatorii, pentru ei mai bine inseamna mai repede.

printre primii clienti am avut o doamna care a mirosit ca ceva nu e in regula, numai ca nu se uita unde trebuie. ma tot freca la cap, ca de ce am lentile asa de groase, ca am voie sa conduc asa, ca vad bine semafoarele, samd. cum era din ce in ce mai agitata, am zis sa o linistesc cumva. m-am intors la ea si i-am zis sa nu-si faca griji in privinta ochelarilor mei, ca nu aia e problema, problema is franele. s-a linistit instantaneu. ce e drept, mi-a fost teama ca am linistit-o de tot, dar nu, a supravietuit.

la cateva saptamani de la debutul meu ca taximetrist, scosesem deja bani de cateva pachete de tigari si ma credeam baron local. capatasem atata incredere in indemanarea mea incat m-am suparat foc cand, la semaforul de la gara, boul dinaintea mea a dat cu spatele si mi-a strambat capota. am iesit hotarat sa il bat, daca era mai slab ca mine, sau sa il atentionez respectuos ca mi-a atins masina, daca era mai puternic.  (va rog insistent sa nu ma judecati gresit, pe vremea aia era specificat si in codul rutier ca daca un sofer te enerveaza trebuie sa-l bati. sau asa cred, caci mai toti se comportau la fel)
well, s-a dovedit ca de fapt eu il lovisem pe el. si uite asa am invatat ca la semafor e mai bine sa tii piciorul (sau mana, in cazul meu) pe frana, caci altfel masina o ia la vale fara sa-ti dai seama.

gata, m-a luat somnul, o sa mai povestesc si altadata, caci a fost destul de lunga si plina de peripetii cariera mea de sofer de taxi ilegalist

motiva-m-as

citeam deunazi niste materiale motivationale si ma intrebam daca cineva, undeva, vreodata, reuseste sa obtina niste rezultate aplicand ideile motivatorilor. 

imi e destul de greu sa cred asta. uite, de pilda, ideea aia care suna asa de bine, teoretic: "traieste ca si cum ar fi ultima zi din viata ta"

hai sa fim seriosi, daca chiar s-ar intampla sa fiu informat ca mai am doar o zi de trait as fi atat de coplesit de vestea asta incat m-as invarti o vreme in cerc izbindu-ma cu capul de pereti, apoi m-as tranti pe canapea si as astepta acolo sa se faca maine. ceea ce cam seamana cu felul in care imi petrec in realitate viata, de altfel, dar asta nu inseamna nimic!

alta creatie a geniilor motivationale: traieste ca si cum pensia nu ar fi o optiune. pai asa si traiesc! sincer, mai exista oare printre noi indivizi suficient de naivi ca sa isi inchipuie, in actualul context economic, ca vor vedea ceva din banii cu care au cotizat la pensie? daca da, este evident ca oamenii aia n-au nevoie de nici un fel de motivare, caci sunt niste monumente de gandire pozitiva.

altii te invata sa stapanesti limbajul nonverbal. se pare ca daca stai cracanat, si cu bratele departate de corp ca un culturist facebook, lumea o sa te perceapa drept mascul alfa. acuma trebuie sa recunoastem ca propovaduitorii importantei limbajului corporal sunt oarecum rezonabili, nu merg atat de departe incat sa ne ceara sa ne pisam pe la colturi, ca sa ne marcam teritoriul. spre nemultumirea numerosilor masculi alfa care, in semn de protest, au inceput sa umble cu pantalonii lasati si cu chilotii la vedere.

recviem pentru ciresari

au fost, mai intai, "ciresarii" visul unei copilarii care n-a fost ceea ce ar fi trebuit sa fie. chiulind de la scoala, chiulind dintr-o familie impovarata de griji, mi-am cautat ciresarii prin toata lumea, atat cat se intindea ea la varsta aceea, strecurandu-ma cu abilitate printre gastile micilor monstrii care terorizau cartierul.

i-am cautat printre vecini, printre colegii de scoala, printre cunostintele intamplatoare. poate ca nu i-am cautat suficient, poate ca nu s-au lasat ei descoperiti, nu stiu.

 ii cautam, inca, in pragul adolescentei, scrutandu-mi amicii din vecini, ceea ce mi-a oferit sansa de a fi martorul marii transformari. intr-o seara ruginie de toamna, cu cateva zile inaintea inceperii unui nou an scolar, m-am intors de la tara, mi-am insfacat mingea si am navalit pe scari, bucuros de a-i fi zarit pe copii din vecini asezati pe trepte, in fata blocului. o sumbra presimtire m-a incercat la vederea chipurilor inexpresive, de-acum, pentru mine. se mutasera doua surori, de varsta noastra, in bloc. joaca a fost abandonata in favoarea seductiei, in forma ei infantila. mi-am luat mingea sub brat si m-am intors in casa. esuasem in incercarea de a-i transforma in ciresari. timpul mi-i rapise.

 a inceput, apoi, liceul si speranta a renascut, dar nu a supravietuit mediului potrivnic si valurilor de alcool, in care a sfarsit inecata.

 ca o boala incurabila, care recidiveaza din cand in cand, dragostea a modificat structura visului, impiedicand, inca o data, cautarea. ciresarii erau mai departe decat oricand.

 i-am gasit, intamplator, in ultimii ani de facultate. au fost doi ani plini, doi ani care-au rascumparat tot timpul pierdut, toata bajbaiala de pana atunci. doi ani petrecuti prin sordide camere de camin, prin munti, prin beciuri pretentios botezate "pub", prin trenuri personale ce leaga intre ele centre universitare. au fost seri memorabile, nopti unice, dimineti cu ferestre deschise. ciresari mei existau cu adevarat si erau asa cu mi-i inchipuisem, ba chiar mai mult de-atat.

 apoi, vremurile ne-au despartit. la una dintre ultimele intalniri, am jucat un joc, ne-am mimat fiecare viitorul, asa cum ni-l inchipuiam. rand pe rand, ciresarii mei s-au imprastiat prin tara/lume. alte orase, alte tari s-au imbogatit cu ei. a venit si randul meu sa-mi aleg un loc; nu mai aveam nici un motiv sa raman.
si iata-ma aici, departe de trecut, reincepandu-mi cautarile. nu-mi fac prea multe iluzii, stiu ca este tarziu pentru asta, dar speranta imi urla-n urechi: "se poate!".*


  *text din 2005 nepostat din motive de siroposenie exagerata :))