cum sunt un individ foarte optimist atunci cand nu sunt pesimist, m-am bucurat, totusi, ca nu a ars hotelul cat am stat acolo. sigur se dovedea ca ma trag din prometeu.
ii inteleg si pe aia saracii, politica patronatului nu era foarte stralucita: exista un fond de salarii care se impartea la numarul de angajati. daca se angaja unul nou, automat le scadeau salariile alorlalti.
capitalismul salbatic dambovitean in prima faza.
la a doua tentativa de innobilare, stiam deja la ce sa ma astept, astfel incat m-am straduit, pe cat posibil, sa-mi iau singur salariul. lucram la motelul dambul morii, la intrarea in brasov. n-am apucat sa fac prea multi purici acolo, nu numai pentru faptul ca e putin atipic un bucatar care nu stie sa gateasca, dar si pentru ca mi s-a intamplat o chestie destul de neplacuta.
paznicului de noapte ii murise una dintre mame si trebuia sa mearga la priveghi, sau asa ceva si m-a rugat sa ii tin locul in noaptea respectiva. am acceptat, nu se putea altfel, ma simteam intru-catva responsabil ca nu i-am zis niciodata ca ailalti bucatari ii scuipau in ciorba.
drept urmare am stat treaz, am ascultat radio brasov si am dat dedicatii toata noaptea pentru jmekerii din tractoru, paduche, jegu si marinica. dimineata, am facut un rond sa vad daca totul era in regula: nu era. hotii golisera complet una dintre magazii, demontasera pana si becurile, prizele si clanta.
mi-am facut asa, rapid, un calcul si am ajuns la concluzia ca va trebui sa lucrez cam doi ani jumate ca sa platesc paguba, lucru care nu ma entuziasma in mod deosebit. am taiat-o urgent de-acolo. mi-am spus ca poate nu e prudent sa merg acasa, asa ca m-am dus la mare unde mi-am petrecut vara facand pe chelnerul la o terasa prapadita din eforie nord.
No comments:
Post a Comment