stau, asa, la masa mea de brad - sau ce naiba o fi placajul asta - si ma gandesc ca nu ma mira deloc traseul in viata al prietenilor din copilaria timpurie, as zice ca a fost previzibil. d-aia zic ca, la o adica, putem intr-o anumita masura vorbi de destin. nu mi-s vreun fatalist, da vad ca, in linii mari, viitorul nostru pare deja decis inca din copilarie si ca, daca nu intervine vreun accident sau vreo ruptura oarecare, ajungi exact acolo unde trebuie sa ajungi.acuma, n-as putea sa zic cat e conditionare sociala si cat e merit sau vina personala in toata ecuatia asta, dar presupun ca nu noi suntem la panoul de comanda. la asta ma gandeam si gasesc destul de trista ideea.
No comments:
Post a Comment